„Maestrul și Margareta” Cătălinei Buzoianu. File de poveste

Noiembrie 1980. Vara a trecut și, odată cu ea, au trecut și concediul, și vacanța atent supravegheate de instituțiile și oamenii partidului aflat la putere, vigilent cu cetățeanul. Pustiu pe străzi și în alimentare. Interioarele caloriferelor rămân și ele pustii, chiar dacă ar fi timpul să se dezmorțească. Cravetele roșii de pionier stau cuminți la gâtul școlarilor. Fabricile țintesc să deplășească planul, desigur, și aspiră la perfecționarea societății visate asiduu de conducători.

Viața artistică se târăște și ea tot înainte. Cu inerțiile ei, cu ciudățeniile ei și cu victoriile ei. Ce fac teatrele, de exemplu? Toamnă fiind, culeg și ele roadele. În capitală, „Nottara” tocmai a lansat pe 25 noiembrie un spectacol nou, „Noaptea umbrelor” de Horia Lovinescu, în regia lui Dan Nasta, iar cu aproape trei săptămâni în urmă la Teatrul L.S. Bulandra a avut loc premiera cu „Voluptatea onoarei” de Luigi Pirandello, spectacol regizat de Valeriu Moisescu. Oamenii de cultură deplâng moartea recentă a dramaturgului Teodor Mazilu, care „nu mai scrie”, cum își intitulează reputatul critic de teatru Valentin Silvestru articolul publicat în „Teatrul azi” chiar în noiembrie. Pentru el, „Teodor Mazilu este, prin excelență, comediograful umanist (și-a iubit cu patimă semenii”) al unei epoci ce se construiește negând, cu violență revoluționară, legitimată istoric, tot ceea ce-i contrariază idealul și cade în delict de inautenticitate”.

Pe 27 noiembrie 1980, la Teatrul Mic are loc un eveniment care va conta mult mai mult decât își dau seama acum protagoniștii lui: premiera spectacolului „Maestrul și Margareta” după Mihail Bulgakov, în regia Cătălinei Buzoianu.

Angajată prim-regizor la teatrul de lângă Cercul Militar în urmă cu un an, regizoarea are deja la activ creații importante și diverse, deschiderea ei față de mai multe estetici și formule fiind una dintre calitățile care vor rămâne constante în lunga ei carieră. După câteva montări la acest teatru, pentru toamna lui 1980 le-a pregătit spectatorilor o creație mai mult decât îndrăzneață, care se va dovedi de neuitat pentru o bună parte din public. Spectatorii vor lua cu ei acasă imagini terifiante, imagini infernale, sunete, șoapte, forme, mișcări, chipuri și gânduri. Destui dintre ei le vor păstra în memorie ani, zeci de ani.

Iată, un om de teatru din România are curaj să pună în scenă povestea din romanul polivalent, multifațetat, infernal și strălucit al lui Bulgakov, îndrăznește s-o decupeze pentru a o prezenta în fața spectatorilor, pe o scenă dintr-o țară care cunoaște foarte bine infernul, care îl trăiește zi și noapte, se încumetă să organizeze materia proteică a romanului într-o structură ce poate fi cuprinsă pe scenă, în ideea de a trimite tot timpul dincolo de ea, mult dincolo de ea. „Opțiunea Teatrului Mic pentru acest text și această formă de spectacol”, scrie în caietul-program Michaela Tonitza-Iordache, autoarea dramatizării, „se justifică prin aderența sa la programul estetic și ideologic al acestui teatru, prin fondul profund realist și mesajul umanist și pilduitor pe care opera lui Bulgakov îl aduce oamenilor”.

Liana Manțoc (cum apare și pe afiș, și în caietul-program), creatoarea costumelor, colaborase cu regizoarea, la Teatrul Mic, la „Să-i îmbrăcăm pe cei goi” de Luigi Pirandello în 1978 și, un an mai târziu, la „Nu sunt Turnul Eiffel” de Ecaterina Oproiu și urma să lucreze cu ea încă două decenii, simțindu-se „copleșită” de gândirea și de seriozitatea ei, cum avea să declare la ediția din 2018 a Festivalului Național de Teatru, care a sărbătorit-o pe Cătălina Buzoianu.

Decorul semnat de Andrei Both urma îndeaproape principiul stabilit de regizoare, formulat astfel de ea însăși în caietul de regie: „Spectacolul este conceput pe sistemul unor oglinzi paralele, fiecare personaj (cu excepția grupului <satanic> și a Margaretei) având corespondențe dintr-un plan (cel contemporan) în celălalt (cel istoric, biblic)”.

Rafinamentul și importanța elementului vizual sunt remarcate chiar de la prima reprezentație, cronicarii punctând cu toții aportul scenografiei la o construcție remarcabilă. Trimiterile la pictura lui Magritte sau la tablourile lui Delvaux sunt scoase în evidență, ca și sonoritățile de operă expresionistă care străbat scena în atmosfera onirică a poveștii atât de apropiate, se știe, de „Doctor Fastus”. „Un decor ce se dezvăluie treptat, în etapele călătoriei inițiatice parcurse de Bezdomnîi, un decor care se ridică la semnificațiile operei”, scrie Mira Iosif în cronica pe care o publică în numărul din decembrie 1980 al revistei „Teatrul azi”, adăugând: „Dincolo de pereții albi ai clinicii-temniță vătuită, înșelător-ospitalieră și funest-primitoare, se ridică un alt zid, din cărămidă igrasioasă: locuința-vis de dragoste și creație a Maestrului, un spațiu sinistru, înăbușitor, pândit de intruziunea agresivă a lumii. Dinapoia lui, scena, întreagă, cuprinde, într-o reprezentare simbolică și rafinat-naivă, un univers dantesc din care nu lipsesc hrubele Infernului, cercurile Purgatoriului și treptele către un cer lipsit de stele, dar obsedat de <discul de argint> al Lunii. Portița turnantă, locul fatal pentru Berlioz, capătă un rol decisiv în plantația scenică, un rol multifuncțional, dovedindu-se mai ales un instrument de tortură, o roată a destinului, folosită de suita infernală”.

Cuprinzând o largă paletă de conotații provenind din mai multe surse, cerul fără stele și roata destinului domină un spațiu trasat în funcție de coordonatele stabilite de regizoare și precizate după cum urmează în caietul-program: „a. Introducere în spațiul <real> – clinica de psihiatrie, întâlnirea celor doi <alienați>, a poetului Ivan Bezdomnîi cu Maestrul fără nume și evocarea Margaretei; b. Caruselul imposturii care culminează cu supliciul Maestrului identificat cu personajul romanului său – filozoful vagabond Yeshua Ha-Nozrîi; c. Agonia Maestrului în care fantasmele halucinațiilor sale o proiectează pe Margareta în spațiul demonic, pentru a încheia pactul pe care el, Maestrul, nu avusese puterea să-l semneze. (E vorba de un sistem al semnificațiilor inversate care o aruncă pe Euridice în Infern, în căutarea lui Orfeu)”.

Pe de o parte, Moscova din anul 1930 și, pe de altă parte, Yerushalaim din aceeași epocă reprezintă cele două planuri istorice pe care regizoarea a ridicat un edificiu bântuit de neliniști și fantome, luminat când alb, când color, însuflețit de ființe venite din lumi diferite. Lumina albă (clinica doctorului Stravinski, în care Maestrul și Ivan povestesc întâmplările) și cea color (flashback-urile din povestire) se întâlnesc și subliniază și starea de mister și tensiune, și ideea de „lume pe dos”, motiv predominant în spectacol, cu trimiteri bogate atât la societatea contemporană tarată, cât și la o întreagă mitologie.

Ce actori apar pe scenă? Distribuția este următoarea: Ștefan Iordache (Maestrul, Jeshua Ha Nozrîi), Valeria Seciu (Margareta), Gheorghe Visu (Ivan Bezdomnîi, Levi Matei), Octavian Cotescu (Profesorul Stravinski, Pilat din Pont), Dan Condurache (Woland, profesor de magie neagră), Mitică Popescu (Koroviev, asistentul lui Woland), Ioana Pavelescu (Hella), Dinu Manolache (Azazello), Mihai Dinvale (Abadonna, Afranius), Sorin Medeleni (Behemoth), Papil Panduru (Riuhin, Marcus-Moartea Șobolanilor, Lihodeev), studentul Odalis Guilleromo Perez (Sclavul), Andrei Codarcea (Doctorul, Secretarul), Nicolae Dincă (Mihail Alexandrovici Berlioz, Paplavski), Dinu Ianculescu (Un scriitor), Florin Vasiliu (Rinski, Fokici), Constantin Dinulescu (Bengalski), Nicolae Ifrim (Bosoi). Lor li se adăugau Petre Moraru, Nicolae Iliescu, Jana Gorea, Elena Pop, Monica Ghiuță, Magda Popovici, Stamate Popescu, Vasile Pupeza, Liana Ceterchi și Monica Mihăescu. Pe tot parcursul reprezentației, spectatorii ascultă un grup de instrumentiști care cântă live: Beno Alexandru (vioară), Chirilaș Florin (trombon) și Valea Bujor (contrabas).

Mira Iosif, cronicar dramatic martor la prima reprezentație, consemnează pentru „Teatrul azi” în ultimul număr din anul 1980: „Cele mai grele sarcini ale spectacolului au stat, firește, în fața actorilor. Ei și-au supus munca și întregul lor talent exigentelor solicitări ale direcției de scenă, configurând, într-un efort de omogenizare stilistică, o lume pestriță și fabuloasă. Registrul interpretativ e adecvat, jocul e, îndeobște, demonstrativ, de o retorică afișată, care alternează personalitatea slavă cu răceala distanțării de tip brechtian, pentru a obține etalarea unor mentalități, punerea în efigie a unor arhetipuri, și nu compunerea de caractere.

Rezultatele muncii cu actorul în <Maestrul și Margareta> s-ar cuveni analizate pe larg; parte dintre ele se înscriu de pe acum, indiscutabil, în palmaresul creațiilor stagiunii. Ne mărginim, deocamdată, să menționăm că în acest demers actoricesc dificil – joc etajat pe câteva niveluri ale ideii, cu necontenite schimbări de măști, supuse, la rândul lor, distorsiunii, prin unghiul insolit ales – au excelat Ștefan Iordache, Valeria Seciu, Octavian Cotescu; alături de ei, tânărul Gheorghe Visu și-a impus, cu îndrăzneală artistică, prezența frustă, de novice tulburat de șocurile unor experiențe decisive. Ceata demonilor (Mitică Popescu, Mihai Dinvale, Dinu Manolache, Ioana Pavelescu, Sorin Medeleni), mai mult pitorească decât infernală, mai bogată în culori decât în semnificații, capătă însă relieful creator dorit și claritatea necesară datorită Satanei, personaj emblematic căruia Dan Condurache i-a dat un excepțional contur. Woland, demon proteic, principiu activ al Dezordinii necesare și fecunde, e jucat cu dezinvoltură spirituală și fervoare justițiară ironică, într-o expresie plină de distincție. Au compus bune măști, într-un <bestiar> de ticăloșii cotidiene, în instantanee comice, cu un substrat mai adânc, Papil Panduru, Nicolae Dinică, Jana Gorea, Petre Moraru, Florin Vasiliu. Prezență simbolică, Nicolae Iliescu, ostaș al Revoluției, aduce în marele tablou un necesar <memento> al epocii”.

Cu doi ani înainte de a semna această creație devenită de referință și rămasă, cel mai probabil, cea mai bună montare după Mihail Bulgakov din România, Cătălina Buzoianu lucrase prima dată cu Ștefan Iordache, pe care îl distribuise în „Să-i îmbrăcăm pe cei goi”. Despre el, peste ani, când actorul era învăluit de o aur de legendă, vorbea astfel într-un interviu publicat în „Jurnalul Național”: „La «Maestrul şi Margareta» îmi amintesc că Ştefan lucra cu Miriam Răducanu, care îl învăţa să se concentreze. Ştefan stătea în culise, unde se concentra cu cel puţin o oră înainte de spectacol. Aproape că făcea levitaţie şi tot spectacolul acela a fost jucat cu fanatismul de care dădea el dovadă. Totul era jucat pe viaţă şi pe moarte. Eu n-am cunoscut niciodată un actor mai eficient. Nimic nu era imposibil pentru el. Ştefan a fost întotdeauna foarte corect faţă de actul de creaţie, faţă de condiţia lui de artist. Era plin de fericirea de a juca pe care am întâlnit-o la puţini actori”.

Succes real al anilor ’80, când coada de la casa de bilete a teatrului din spatele Cercului Militar se întindea până în bulevard, doritorii așteptând ore întregi, uneori cu pături și chitare, „Maestrul și Margareta” rămâne spectacolul cel mai cunoscut creat de Cătălina Buzoianu după o dramatizare, urmat, probabil, de „Dimineața pierdută”, o adaptare a romanului scris de Gabriela Adameșteanu. El avea să se joace la o mulțime de teatre din Israel și să aibă reprezentații la Ierusalim, cu siguranță pentru că acolo se petrece o bună parte din poveste. În timp, notorietatea lui avea s-o atingă repede pe cea a unor creații precum „Revizorul” lui Lucian Pintilie sau „Furtuna” lui Liviu Ciulei, creatorul care construise o trupă excepțională la Teatrul L.S. Bulandra. Se întâmpla exact la vremea când, la teatrul de pe strada Constantin Mille, de lângă Cișmigiu, producțiile de calitate atingeau un nivel înalt.

Despre prețul performanței de atunci avea să vorbească, după 1989, și Ștefan Iordache: ,,Ce spectacole au văzut lumina zilei, în aceşti ani, la Teatrul Mic, cât a fost Săraru, se ştie. Istoria teatrului le va consemna. Dar cu ce preţ! Vizionări peste vizionări, turnătorii din interiorul teatrului la Securitate: că la Teatrul Mic, pe scenă, se întâmplă lucruri necurate, neprincipiale, contra partidului şi a statului. Dar, exista, însă, în acele momente (la vizionări, mă refer), acest om-spectacol, Dinu Săraru, care făcea ca toţi dracii, să distragă atenţia comisiei de la ce se întâmpla pe scenă. Dimineaţa – cu căciula în mână – la partid, la guvern, la primărie, Săraru îi pisa, bineînţeles, pe şefii de atunci, ca să facă rost de bani, pentru teatru, de aprobare pentru case, maşini, medicamente… Şi-a iubit teatrul ca pe propria familie, era casa lui, jucăria lui, şi ca în orice familie, certurile, scandalurile erau inevitabile. Rezultatul conta!”

Actrița Valeria Seciu, care, primind în 1978 rolul din „Să-i îmbrăcăm pe cei goi”, intra într-o lungă și memoriabilă colaborare cu Cătălina Buzoianu, era acum o Margareta la care nimic nu era previzibil. „Nu pot să uit că în <Maestrul şi Margareta> se căţăra pe pereţi, pe piloane. Vali avea o anumită vârstă, dar a făcut totul fără să aibă niciun fel de prejudecăţi cu ce are de făcut. Cred că Vali aduce lumină pe scenă, este o lumină, se transfigurează”, avea să spună despre ea regizoarea peste ani.

Da, rezultatul conta și în cazul acesta el a fost unul confirmat de rezistența la trecerea timpului și, de asemenea, de consolidarea statutului unor artiști. Evident, la momentul acela, dificil într-o societate în care supraviețuirea e dificilă în lipsa compromisului, în care se dădea, cum mărturisea Valeria Seciu, „lupta cu marele fals” (spectacolul acesta, povestea ea, „fost o luptă epuizantă nu numai cu cenzura…, ci luptă cu o forţă opresivă, impersonală, difuză, amestecată cu aerul teatrului, în pereţii lui… O luptă cu marele fals”), o astfel de creație cu măști a reușit să pună întrebări importante despre creație, supunere, artă și sensurile ei. Reușita aceasta mai ilustrează ceva: că un spectacol elitist poate face operă de popularizare pornind de la un roman fundamental al secolului XX care își merită propriul lui roman.  Despre el Cătălina Buzoianu a scris, într-o epocă a întunericului, propriul ei roman teatral.

Print

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.