Montarea lui Zoltan Balazs de la Teatrul Național din Sibiu își propune chiar mai mult decât și-a propus Bulgakov atunci când a scris „Maestrul și Margareta”. Planurile multiple din romanul considerat de unii cel mai important roman al secolului XX se multiplică și mai mult în spectacolele de la Sibiu. Căci e vorba despre două spectacole, o formulă mai puțin obișnuită, în care regizorul, cu două distribuții parțial diferite, schimbă sensurile și finalul și se joacă interesant cu textul și amețitor cu misterele creștinismului, cu blasfemia, atât de iubită acum și întotdeauna.
„Maestrul și Margareta” lui Zoltan Balazs trebuie văzut în ambele variante. Și nu atât pentru că schimbarea lui Woland și a alaiului său e necesară sau justificată, cât pentru că, puse cap la cap, cele două variante oferă o imagine demnă de tot interesul asupra acestui text greu de dramatizat, greu de pus în scenă, greu de descifrat. Deoarece, luate împreună, cele două finaluri sunt – mai mult decât o simplă dramatizare – două posibile comentarii la roman, două posibile meditații teologice asupra vieții, morții, creștinismului, vieții lui Iisus. Căci, fără să lase deoparte planul Moscovei sovietice, montarea de la Sibiu alege să aprofundeze mai degrabă implicațiile teologice ale textului, existența sau non-existența lui Iisus, veridicitatea Evangheliilor și planul ocult.
Într-un decor superb creat de Velica Panduru (poate ușor rigid, dar are o justificare), inspirat dintr-o veche biserică armenească descoperită de regizor în Polonia, poveștile se întâlnesc și se suprapun, căutându-și ritmul, care încă nu e stabil. Și nu e stabil tocmai fiindcă multe sensuri pe care regia vrea să le atingă și să le dezvăluie se pierd și se topesc într-o mare de simboluri. Dacă decorul reține misterul și-l exploatează frumos – un spațiu ca un semicerc, cu ziduri vechi de biserică medievală, luminate vag de lumânări, cu coloane din spatele cărora se ivește pe neașteptate o lumină, un personaj, Satana însuși sau vreun membru al suitei lui – o parte din magia suprarealistă pe care și-o propune regizorul este diluată tocmai de prea intensa folosire a scenelor filmate. Unele în direct, altele nu. Problema intervine atunci când filmul fragmentează receptarea și, în loc să sporească misterul și să așeze mai bine unele într-altele straturile textului, le așază doar unele lângă altele și la un moment dat devine previzibil. Cu atât mai mult cu cât, ecranul transparent este folosit cu scopul evident de a lăsa să se întrepătrundă imaginile – cele din decorul real din spate și cele din film –, dar intenția nu e dusă până la capăt, iar efectul se diluează. Singura scenă în care funcționează perfect este cea din finalul celei de-a doua variante (în care Woland este interpretat de Akos Oros), când Iuda coboară în catacombele în care va fi ucis. Lumina lumânărilor și zidurile vechi creează strania iluzie a unui Ierusalim de acum două mii de ani, căruia nu i te poți sustrage, și care se zărește – ca să rămânem în aceeași zonă – „ca prin oglindă în ghicitură”. Iar cele câteva cuvinte în care Iuda ia asupra lui mistificarea istoriei și face copleșitoarea afirmație că toată povestea lui Iisus este invenția lui și că toată religia creștină de două mii de ani încoace se bazează pe o minciună reprezintă unul dintre momentele puternice ale spectacolului. Sensurile pe care și le-a propus regizorul în această a doua variantă de distribuție sunt cumva mai transparente. Woland-Satana, marele regizor al mistificării și al lumii, creează prin Iuda, pe care-l asasinează apoi, această minunată istorie… Iisus și Pilat din Pont pornesc împreună către lume să-și spună povestea. Și ajung… până în Moscova sovietică, într-un teatru de varietăți, unde existența lui Iisus este negată cu vehemență. Iar Satana vine s-o reafirme. De ce?
Mai puțin trasparente sunt sensurile primei montări, în care Iisus și Pilat vin dinspre lume spre „cercul magic” al Satanei și intră în spectacolul lui. De data asta, regizorul propune altceva. Istoria e tot mistificată, dar nu de Iuda, ci de Levi Matei, care „notează” pe un pergament – alias cameră de luat vederi în spectacol – notează intenționat greșit faptele filosofului Iisus, transformându-l în ceea ce nu e.
Ambele variante sunt comentarii la romanul lui Bulgakov, chiar dacă sunt desprinse din el. Iar povestea de dragoste dintre Maestru și Margareta nu pare, nici ea, îndeajuns exploatată, regizorul dorindu-și mai degrabă să se joace cu focul tainelor creștine și, cum spuneam, cu irezistibila tentație a blasfemiei, care-l fascinează într-atât pe cititorul și spectatorul de secol XXI.
Izul suprarealist, ce trece ca o boare peste anumite scene, în unele instalându-se, în altele mai puțin, este o componentă interesantă. Iar spectacolul muzical de varietăți este, cu siguranță, una dintre cele reușite, cu muzica live, care sună straniu în acel spațiu – biserica veche și teatru deopotrivă –, în care suita Satanei și personajele din Moscova comunistă se întâlnesc în fața publicului… Momentul are viață și un fel de umor misterios, care n-ar prisosi deloc dacă s-ar regăsi și în alte scene. Precum cea a balului din Iad, unde regina Margareta îi întâmpină – frumoasă ideea regizorului – pe mai-marii creatori ai teatrului, începând cu Diderot și încheind cu Nekrosius, trecând pe la Peter Brook și Silviu Purcărete. Un ritm ceva mai alert și câteva minute în minus ar dinamiza-o.
O rezervă personală ar fi faptul că prea multe dintre scenele ce au loc între Maestru și Margareta sunt filmate, ceea ce păgubește spectacolul de o energie vie de care are nevoie, cu atât mai mult dinspre acest punct, din această relație de dragoste în care se întâlnesc toate poveștile de dragoste ale lumii, în care se amestecă viața și moartea, Dumnezeu și Satana. Din care se naște Romanul… despre Iisus și Pilat. Şi Marius Turdeanu în rolul Maestrului, și Ofelia Popii, în rolul Margaretei, sunt amândoi excelent distribuiți, fiecare cu energia potrivită. El, întruchiparea perfectă a fragilității ce are puterea de a mișca munții, imagine a creatorului hăituit de propria poveste. Ea, imaginea femeii ce poate schimba lumea, în care se adună deopotrivă Maria Magdalena și Eva, păcatul și virtutea, frumusețea copleșitoare a forței regalității, întruchiparea Reginei, așa cum apare în rochie neagră, urcând treptele în scena balului. Și totuși, amândoi sunt prea puțin pe scenă…
Extraordinară rămâne interpretarea Marianei Mihu în prima variantă a spectacolului, în rolul lui Woland. Un rol cum puține s-au creat în ultima perioadă în teatrul românesc. Mariana Mihu construiește cel mai straniu Satana pe care vi l-ați putea imagina. Este regizorul când activ, când pasiv al unui spectacol în care nu deține puterea absolută. Îi găsește o cheie a limbajului în care cuvântul „străin” are un sens adevărat, prezența ei pe scenă pare coborâtă din alte lumi, gesturile, rostirea, vocea, toate sunt indiciul că acolo se întâmplă CEVA.
Print