În rubrica „Teatrul în cioburi de memorie” veți descoperi fotografii cu mari actori și mari regizori, împreună cu o scurtă poveste. Astăzi, spectacolul „Mahabharata”, regizat de Peter Brook.
7 iulie 1985. La Festivalul Internațional de Teatru de la Avignon are loc premiera spectacolului „Mahabharata”, care a consolidat într-o măsură copleșitoare faima lui Peter Brook.
Adaptarea pentru scenă după poemul indian s-a făcut inițial pentru limba franceză, după care spectacolul s-a jucat vreme de doi ani și în engleză. După opt ani de lucru, Peter Brook, Jean-Claude Carrière și Marie-Hélène Estienne, care aveau să lucreze mult împreună, au căzut de acord asupra scenariului pentru o producție de nouă ore, în scenografia semnată de Chloe Obolensky.
La Cariera din Boulbon, în cadrul festivalului din Orașul Papilor, spectacolul, alcătuit din trei părți, a avut nouă reprezentații, în care spectatorii au văzut douăzeci și unu de actori din șaisprezece țări, precum și cinci muzicieni care cântau la zeci de instrumente din Asia și Africa.
O provocare teatrală care ar intimida orice regizor, așa comenta cronicarul Margaret Croyeden în The New York Times la momentul respectiv, văzând în această creație momentul culminant în opera regizorului Peter Brook, care, preocupat să exprime pe scenă suferințele și dilemele ființei umane, folosea în noul spectacol o gamă variată de mijloace teatrale.
Rezultat după sesiuni de cercetare în India, unde au studiat scrierile hinduse, precum și arta autohtonă, spectacolul se joacă în spațiul amplu din celebra carieră, amenajat de regizorul tehnic Jean-Guy Lecat, mai târziu scenograf cu care Peter Brook va lucra mult la teatrul parizian Bouffes du Nord. Convenții și tehnici din divverse tipuri de artă se întâlnesc într-un discurs eclectic, care transformă povestea hindusă într-o poveste universală: teatru ritualic, obiceiul orietal de a spune povești, teatru clasic indian, momente de magie și clovnerie, trimiteri la teatru elisabetan și la teatrul cruzimii.
Imagistica este dominată de foc, apă și pământ. Se aprind focuri de diverse forme, apa se întrebuințează în diverse forme (însuși amplul spațiu de joc e delimitat de un curs de apă), pământul acoperit de nisip, în nuanțe aurii, se schimbă când se înserează. E timp pentru naștere, pentru iubire, pentru război și pentru moarte în acest spectacol. E timp pentru toate.
Spectacolul înseamnă enorm pentru creația regizorului englez și pentru teatrul din secolul XX și începe imediat un turneu de patru ani, ajungând, printre alte orașe, și la New York, în ciuda greutăților de ordin concret: lipsa finanțării adecvate (artiștii au fost nevoiți să se implice în strângerea de fonduri), dificultatea de a deplasa decoruri și recuzită (printre altele, 250 de tone de nisip, 140 de tone de lut) etc. La capătul celor patru ani de turneu, în urma aventurii rămânea și un film de televiziune de șase ore, intrat și el în istorie și devenit obiect de studiu la facultățile de arte din întreaga lume.
Print