Calitate şi constanţă. Două atribute atât de fireşti care prea rar fac casă bună în realitatea teatrală românească. De cele mai multe ori, în locul lor e preferată cantitatea – atât a râsetelor icnite, cât şi a biletelor vândute. Teatrele, fie ele de repertoriu sau aşa-numit independente, se grăbesc să cuantifice premiere, minute de aplauze, spectatori, Like-uri pe Facebook sau sticle de bere consumate şi porţii de mâncare comandate. Succesul e un termen devenit relativ şi redundant. E luat în braţe şi ţinut strâns ca garant al ceea ce va să fie încă înainte de premieră; „cel mai de succes spectacol jucat pe Broadway”, „cel mai de succes autor norvegian al momentului”, „comedia cu cel mai mare succes la public” – pielea ursului din pădure. Teatrul e într-o goană după premii şi recunoaşteri de orice tip. O postare pe un blog sau un selfie al unei spectatoare de ocazie sunt contabilizate în contul succesului laolaltă cu fiecare participare la festivaluri, mai mult sau mai puţin oscure, laolaltă cu premii oferite indiferent de cine şi de ce.
Şi în tot acest peisaj banal-bucolic, în care viaţa îşi vede molcom de drum, oile pasc pe păşune, iar ţaţele zgomotoase de la gard nu mai prididesc de atâta treabă, există şi teatru. Profesionist, asumat, lucrat, gândit, creativ şi de real succes. Spectacolele trupei pe care directorul de scenă Victor Ioan Frunză le joacă de cinci ani la Centrul Cultural European pentru Unesco „Nicolae Bălcescu” şi la Teatrul Metropolis sunt o insulă de normalitate. Un demers teatral firesc, o căutare constantă şi de calitate.
Cea mai recentă premieră este „O noapte furtunoasă” de I.L. Caragiale – un spectacol surprinzător, limpede, cu multă consistenţă. Este o lume. E viu şi articulat, iar intenţia regizorală perfect susţinută şi conţinută de jocul actorilor. Cu toţii îl ştim pe Caragiale. Păi, nu îl ştim noi? Pe el şi pe Eminescu. La fel cum ne pricepem şi la fotbal şi politică. L-am învăţat la şcoală, l-am văzut la televizor şi la teatru (de preferat naţional). Vorbim despre el în clişee, din ce ne mai aducem aminte că scrisesem pe bancă pentru teză. Şi aşa uităm cum este el de fapt. Cine ar spune despre Caragiale că este cinic? Sau violent? Sau absurd? Victor Ioan Frunză prin spectacolul său. Şi are dreptate.
Mahala – un cartier (suburbie) a unui oraş. Cu sensul conotativ de grosolan, de rând, vulgar. Tot ce trebuie să faci pentru a găsi cheia, atmosfera, nota de joc este să citeşti puţin mai departe de prima pagină a textului; primele cuvinte ale didascaliei care deschide Actul I: „O odaie de mahala”. Pare îngrozitor de simplu. Şi, totuşi, cine o mai face? Atent, interesat şi fără pretenţia că ştie de dinainte de a se naşte cum e Caragiale. Pornind de la aceeastă evidenţă, Victor Ioan Frunză construieşte un spectacol tulburător, despre populaţia indigenă a mahalalei. Un ecosistem populat de o faună feroce. Ne-am plictisit să spunem că I.L. Caragiale surprinde trăsăturile caracteristice ale românului de rând. Şi care sunt acelea?… Grosolănia, impulsivitatea, violenţa, inventivitatea, isteţimea, predilecţia pentru mici furtişaguri cu un oarecare „ce folos”, patosul, locvacitatea, spiritul suspicios cunoscut şi ca „scenarită cronică”, abilitatea de a minţi subtil sau de a evita adevărul, diplomaţia, dé. Un buchet consistent de roze parfumate cu iz de ceapă şi fasole cu ciolan.
Această lume care fierbe la foc mic (la fel ca delicioasele mâncăruri tradiţionale), sămânţa de scandal, capacitatea înnăscută de a face din ţânţar armăsar, sângele care clocoteşte în vine cu titlu de glorie. Noi, cei dintotdeauna. Noi, fie că trăim într-o mahala de la 1900, într-un cartier cu blocuri înalte de beton armat sau într-unul rezidenţial cu vile din BCA şi străzi care aşteaptă, încă, să fie pavate. Noi, care ne certăm cu voluptate, care inventăm înjurături la secundă şi ne exersăm tonurile cele mai ascuţite în timp ce nu mai prididim să umple pereţii de icoane. Noi, care invariabil ţinem la „onoarea de familist” şi ne înşelăm partenerii cu ei de mână. Suntem cu toţii în spectacol – fie că stăm la masă cu Jupân Dumitrache şi Nae Ipingescu şi râgâim cu ei după o farfurie de ciorbă ca la mama acasă, în timp ce despicăm gazeta în patru, fie că mai furăm două fumuri de ţigară cu Spiridon trăgând voyeuristic cu coada ochiului şi mâna rămasă liberă în pantaloni la partida de sex în goana calului dintre Veta şi Chiriac. Fie că ne ascundem în spatele ochelarilor, după maniere şi diplome, precum Rică cel în căutarea unei nopţi furtunoase de sex fără obligaţii, care se vede prins în mijlocul unei furtuni conjugale la miez de noapte şi consimte din obligaţie şi frică la o viaţă de compromis.
Scenografia Adrianei Grand este pe cât de concretă în detalii, pe atât de bogată în metafore şi sensuri implicite. De la străchinile desperechiate, la cizmele lipsite de vârfuri ale lui Jupân Dumitrache, la coşurile de nuiele care ţin loc de lustre la boneta de noapte miţoasă a Vetei şi la pălăria-abajur sub formă de mac-pampon a Ziţei, la „camera” lui Spiridon şi la legătura tricoloră tricotată a lui Chiriac. Pereţii scorojiţi spoiţi cu feţe de sfinţi aflaţi în lucru – fie spre definitivarea unor motive murale a unei case de români profund creştini, fie spre acoperirea lor de o familie aflată în căutarea idealului designului interior minimalist al albului pur. Mahalaua stă mai ales în detalii; accente care îmbogăţesc atât acţiunea, cât şi personajele.
Actorii sunt, într-adevăr, o trupă; fiecare îşi ştie bine rolul şi funcţia în structura deja coagulată. Emploi-urile sunt clare, relaţiile dintre ei funcţionează în virtutea exerciţiului în echipă, fiecare îşi dezvoltă, parcă, un soi de personaj pe care îl rafinează cu fiecare spectacol, îi adaugă nuanţe, descoperă încă puţin, iar paleta de interpretare se lărgeşte. Pe acest schelet asumat, situaţiile noi impuse de text se mulează ca o mănuşă de piele, iar rolul pare că se creează de la sine. Alexandru Pavel este un Jupân Dumitrache isteric, grosolan, dintr-o singură bucată neciolpită. Ca un arc întins până aproape să pleznească, se bucură de fiecare glumă proastă, de fiecare pumn pe care îl împarte bucuros şi cu prietenii şi cu duşmanii. Un cap de familie veritabil care „domneşte” şi poartă de grijă cum știe el mai bine: cu pumnul. Nae Ipingescu în interpretarea lui Adrian Nicolae îi este un prieten pe măsură. Grobian, auto-suficient, gata să dea şi el un pumn de ajutor. „Vocea patriotului naţional” în lectura sa poticnită este expresia esenţializată a intelectului acestor homo-mahalalis. Iar pofta de a împărţi ghionturi şi cizme în victimele de ocazie este la fel de mare cu cea de a muşca ceapă roşie. Înţelegi de ce Veta îl preferă pe Chiriac, interpretat de George Costin. Nu e cu mult mai domn, dar e cel mai domn din mahala. Pătimaş, turbat de gelozie, gata de gesturi radicale, posibil capabil şi de sentimente. Un alt soi de animal, nu cu mult mai dezvoltat, care face sex pe fugă, dar cu pasiune – pe principiul… se mai şi uită, măcar, în ochii ei.
Sorin Miron este un Spiridon tragic. O slugă cu destin de paiaţă. Trist şi resemnat, dar cu dorinţa de răzbunare gata oricând să se manifeste la fel de plenar ca palmele altoite de stăpân. Extrem de sincer. Andrei Huţuleac este Rică Venturiano – aşa cum ni-l imaginăm, aşa cum îl ştim şi, totuşi, atât de personal, de surprinzător şi de proaspăt. Uşor pedant, uşor golan, galant până la proba contrarie. Iar după „primirea călduroasă” în familie este un om distrus, aproape că se miceşte sub ochii noştri. Îţi e şi nu îţi e milă de el. Tocmai pentru că e profund uman. Veta interpretată de Nicoleta Hâncu este o femeie puternică, jumătatea perfectă a acestor mitocani pur-sânge. Nu este victima firavă, ci o disperată hotărâtă. E independentă şi ştie să manipuleze cu farmec şi câştig de cauză. În rolu Ziţei, Marcela Nistor nu a găsit echilibrul între temperatura interioară înaltă şi debitul verbal, iar forma depăşeşte fondul. Carol Ionescu este prezent vocal în spectacol în rolul lui Ghiţă Ţircădău al cărui scandal este auzit pe fereastră în timp real. Câinele Yoshi este parte integrantă a trupei – disciplinat, atent, talentat, precis şi foarte eficient.
„O noapte furtunoasă” la Centrul Cultural European pentru UNESCO „Nicolae Bălcescu” în direcţia de scenă a lui Victor Ioan Frunză este un spectacol de succes. Succes al demersului de a crea teatru de calitate, într-o constanţă care se menţine de mai bine de cinci ani.
Centrul Cultural European pentru UNESCO „Nicolae Bălcescu”
„O noapte furtunoasă” de I.L Caragiale
Direcția de scenă: VICTOR IOAN FRUNZĂ
Decorul și costumele: ADRIANA GRAND
Distribuția:
(în ordinea indicată de autor)
Dumitrache Titircă zis „Inimă-rea”, patron: ALEXANDRU PAVEL
Nae Ipingescu, polițist: ADRIAN NICOLAE
Chiriac, vânzător, sergent în Gardă: GEORGE COSTIN
Spiridon, ucenic în casa lui Titircă: SORIN MIRON
Rică Venturiano, arhivar, student, jurnalist: ANDREI HUȚULEAC
Veta, consoarta lui Dumitrache: NICOLETA HÂNCU
Zița, sora ei: MARCELA NISTOR
Ghiță Țircădău, fostul soț al Ziței: CAROL IONESCU
și
câinele Yoshi, în rolul lui însuși
Fotografii: Adriana Grand