În teatrul nostru care se străduiește să fie din ce în ce mai militant și mai corect politic, atunci când apare un spectacol care se ocupă de „demodata” problemă a iubirii, a tandreței, așa cum e cazul spectacolului pus în scenă de Felix Alexa la Teatrul Dramaturgilor Români, te bucuri ca de un mic triumf al normalității, într-o lume din ce în ce mai agresivă, din ce în ce mai anormală, cu cât clamează mai mult normalitatea, din ce în ce mai robotizată și mai superficială și mai îndepărtată de fondul firesc al ființei umane, din ce în ce mai puțin dispusă să se oprească și să respire, cu cât există mai multe poze pe Facebook în care fiecare vrea să-și expună parcă exact acel ceva care-i lipsește mai tare…
Așadar, un spectacol precum „Despre tandrețe” de Matei Vișniec, montat de Felix Alexa la acest teatru nou al Bucureștiului, de pe Calea Griviței, în care chiar încep să se întâmple lucruri din ce în ce mai bune, este un moment de respiro. Tocmai pentru că vorbește despre ceva la care prea rar ne îngăduim să ne întoarcem sau ne dăm voie să trăim. Tandrețea și multele ei fețe în secolul 21… Spectacolul este compus din șase momente separate, care, alcătuiesc în final, ca un puzzle, un superb tablou cu oameni în mișcare. Între două „coperți”, desenate de Felix Alexa simplu, cu umor și cu multă poezie, dar deloc lipsit de ritm – mai exact două scene în oglindă între un bărbat care vine în fiecare zi, la aceeași oră, pe o bancă, într-un parc, și o femeie, care în fiecare zi, la aceeași oră, apare în fața unei ferestre; și de doi ani, fiecare dintre ei repetă aceleași mișcări – între aceste două coperte, deci, se desfășoară alte patru momente, patru scene, decupate din marele timp, în care oameni, un bărbat și o femeie, se întâlnesc și petrec împreună o clipă de tandrețe.
Pentru prima scenă, ai cărei protagoniști sunt Ada Galeș, Catrinel Dumitrescu și, undeva, în planul al doilea, în imagini filmate, Șerban Pavlu, bărbatul din parc, regizorul alege minimalismul… Rama unui geam, de la care o femeie se uită în părculețul din față și-i arată unei prietene cum bărbatul de acolo, vine exact la aceeași oră și face exact aceleași mișcări, ca răspuns la propriile mișcări, de doi ani, în fiecare zi la fel. Care e gândul care se naște în mintea femeii? Că ea îi coordonează bărbatului mișcările, că are o putere ciudată asupra lui… Ada Galeș în rolul femeii are mister și exact doza potrivită de umor, iar Catrinel Dumitrescu e rezoneurul perfect. În scena din final, totul se va repeta, dar în oglindă, privit din perspectiva bărbatului din parc, interpretat de Șerban Pavlu, care îi arată și el, la rândul lui, unui prieten, interpretat de tânărul Ștefan Iancu, același lucru… Cum are o putere misterioasă asupra femeii de la fereastră. Concluzia, în ambele scene: „Poate ratezi o mare iubire…”.
Un alt moment îi are ca protagoniști pe același Ștefan Iancu (pe care cu siguranță îl știți din filmul „Un pas în urma serafimilor” unde a debutat extraordinar și care acum este student la UNATC București) și pe Sandra Ducuță, și ea studentă la actorie, un chip serafic, extrem de potrivit în scena care urmează. Ea, îmbrăcată în rochie albă și vizibil însărcinată, el un puști răutăcios și vizibil îndrăgostit de ea, dar plin de furie pentru că ea e gravidă… cu altul. Scena e construită cu umor, ea vine în deșert s-o întâlnească pe Fecioara Maria și-i mărturisește tânărului de lângă ea că e… virgină. Continuarea o veți afla în sala de spectacol, însă trebuie spus că interpretarea celor doi e superb modulată și plină de nuanțe, și are o poezie atât de specială, că te face să regreți că nu-i vezi pe amândoi în „Romeo și Julieta”…
Următoare scenă se petrece pe o șosea în deșert, unde un bărbat și o femeie (Șerban Pavlu și Ada Galeș) fac autostopul. Excelent creează fiecare dintre ei și tensiunea și, mai ales, umorul, Șerban Pavlu atât de nuanțat în fiecare replică, jonglând atât de frumos cu tristețea, bucuria, neînțelegerea, timiditatea, șarmul masculin, absurdul, secondat pe aceleași linii fine de Ada Galeș. Rămâne o superbă imagine a tandreței, cu un bărbat și o femeie, pierduți undeva pe o șosea care șerpuiește printre cactuși (foarte bine funcționează video-designul lui Auraleye) și două bagaje care-i așteaptă la marginea drumului…
Același cuplu Ada Galeș – Șerban Pavlu va funcționa impecabil și în scena următoare, cea în care Matei Vișniec urmărește (altminteri cu o delicioasă și probabil inconștientă părtinire masculină) cum funcționează psihologia femeii și cea a bărbatului după o partidă de amor. Cât de mare e distanța între țigara lui de după… și lacrimile ei… Concluzia? E titlul unei cărți celebre: „Bărbații sunt de pe Marte, femeile sunt de pe Venus”.
Am lăsat la final scena cea mai poetică din spectacol, care se desfășoară la malul mării, într-o cafenea pierdută de lume. Un amestec de Beckett și Strindberg, în care femeia de la cafenea, este interpretată cu o nesfârșită poezie ușor absurdă de Catrinel Dumitrescu, pe care lumina o face adesea să pară imaterială. Iar el, bărbatul (din nou Șerban Pavlu), stă acolo pe un scaun și retrăiește amintiri dintr-o altă viață spre care vocea ei și mișcările ei îl poartă ca un Charon, misterios și… tandru.
Una dintre cele mai poetice creații ale lui Felix Alexa, spectacolul „Despre tandrețe” de la Teatrul Dramaturgilor Români rămâne o mică Insulă a Tandreței, așa cum îl prezintă Matei Vișniec: „În această lume tot mai violentă şi superficială merită să ne reamintim că undeva există o insulă pe care oricine poate debarca din când în când, dacă vrea să respire puţin, să se distanţeze de vulgaritate şi de fuga spre niciunde. Am putea să o numim Insula Tandreţei.”
Teatrul Dramaturgilor Români
„Despre tandrețe” de Matei Vișniec
Regia: Felix Alexa
Ilustrația muzicală: Felix Alexa
Scenografia: Andrada Chiriac
Video-design-ul: Auraleye
Light-design-ul: Felix Alexa
Versiunea scenică: Felix Alexa
Distribuția: Șerban Pavlu, Catrinel Dumitrescu, Ada Galeș, Ștefan Iancu, Sandra Ducuță
Print