Dincolo de intenţia firească de a aduce publicul în sala de teatru, sensul unui festival este să aşeze într-un anumit context, care să le pună mai bine în valoare, creaţii subsumate unei anumite teme sau unui anume gen. În cazul Festivalului de la Braşov, a cărui ediţie cu numărul XXIV s-a încheiat aseară, spectacolele invitate se doresc a fi cele mai bune montări pe texte din dramaturgia contemporană din stagiunea precedentă.

Un festival de dramaturgie contemporană n-are cum să fie decât o ilustrare concretă a celebrei şi străvechii idei că teatrul e oglinda lumii. Adunate laolaltă, timp de o săptămână, poveşti cu şi despre oameni de lângă noi, rătăciţi în probleme ale lumii noastre, mai comice sau mai puţin comice, mai întunecate sau mai groteşti, mai amare sau mai dulcegi, sunt prezentate în faţa unui public care vibrează cu adevărat la ce se întâmplă pe scenă. Ediţia din 2012 a Festivalului de Dramaturgie Contemporană de la Braşov (în care, întâmplător sau nu, dramaturgia românescă a existat doar prin textul lui Gellu Naum, pus în scenă într-o formulă marca Ada Milea) a propus o selecţie de opt spectacole care au intrat în concurs. Opt producţii ale căror teme sunt puternic ancorate în realitatea noastră cea de toate zilele. Şi care au funcţionat, cu siguranţă, ca „oglindă” aşezată în faţa unei lumi „vesele şi triste”.

Adoptând o formulă minimalistă, majoritatea montărilor vorbesc despre traume şi drame ale omului şi, mai ales, ale cuplului contemporan. De la „Cină cu prieteni” de Donald Margulies, în regia lui Claudiu Goga, o excelentă radiografie a relaţiilor de cuplu, la comedia pusă în scenă de Radu Beligan, „Spiritul de familie”, sau la „Cel de lângă tine”, în regia lui Vlad Zamfirescu, toate aduc în prim-plan şi analizează firele nevăzute sau, dimpotrivă, bătătoare la ochi care leagă şi dezleagă legăturile dintre un bărbat şi o femeie şi felul în care aceste legături se degradează în timp. Dragostea în secolul 21 şi-a pierdut total aura de mister şi romantismul, iar teatrul contemporan înseamnă curajul de a intra deopotrivă în inima (a se citi „labirintul psihic”) şi în dormitorul personajelor şi de a arăta mecanismele care duc la un moment dat la „sfârşitul jocului”. Teatrul contemporan este cel mai adesea o incursiune crudă în lumea care începe acolo unde se sfârşesc toate poveştile copilăriei, la „Şi au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi…”. Divorţul, incomunicarea, intimitatea şi sexualitatea apar ca teme predilecte ale textului de azi, fie ele privite din perspectivă comică sau dramatică.
Apoi, problemele de familie şi traumele dintr-o copilărie marcată de un regim care a schimbat cursul relaţiilor fireşti şi i-a făcut pe oameni să înveţe cea mai scurtă cale de a-şi rata existenţa, mergând până la sinucidere, aşa cum se întâmplă în „Absint”, în regia lui Claudiu Goga… Sau, o altă perspectivă asupra copilăriei/ adolescenţei, precum cea din „Băiatul din ultima bancă”, în regia lui Theodor Cristian Popescu, stranie şi uşor comică – adolescentul care, sub pretextul literaturii, simte nevoia să plonjeze în existenţa colegului de clasă…

Celelalte două montări prezente la Braşov, „Când Isadora dansa”, în regia lui Răzvan Mazilu, şi „A fi sau a nu fi”, în regia lui Vlad Massaci, aduc în scenă frânturi din vieţi petrecute într-o altă epocă: pe de o parte, iubirea şi moartea Isadorei Duncan, (biografismul este şi el o tendinţă a secolului XXI, însetat încă de povestea romantică pe care din ce în ce mai greu şi-o permite), şi, pe de altă parte, o rememorare tragi-comică a unei întâmplări din timpul celui de-Al Doilea Război Mondial (Hitler şi Holocaustul fascinează mai departe, în literatură şi nu numai). În cazul spectacolului de la Ploieşti, vorbim însă de o poveste cu şi despre teatru… Actori polonezi care joacă de-adevăratelea roluri pe viaţă şi pe moarte, poate o variaţiune mai puţin dramatică pe tema din „La Vita e bella”, filmul lui Roberto Benigni.
De-ar fi să propun o ierarhie – deşi poate că se fac prea des ierarhii de diverse tipuri în teatru, ceea ce nu este tocmai recomandabil –, aş spune că „Cină cu prieteni” este o capodoperă a genului, unul dintre acele spectacole care „mişcă munţii” din loc, în cazul căruia putem vorbi despre catharsis, orice ar însemna astăzi termenul lui Aristotel. „Spiritul de familie” e o comedie plăcută, simpatică şi corectă, fără pretenţii, dar cu câteva momente de interpretare savuroase, iar „Cel de lângă tine” de David Lindsay-Abaire, în regia lui Vlad Zamfirescu, o minidramă bine scrisă, bine gândită şi bine interpretată (cu câteva rezerve), dar care se joacă poate puţin prea mult şi de-a drama, şi de-a comedia, fără să atingă nivelul de problematizare din „Cină cu prieteni” (sau poate fără să-şi propună?!).
Deşi emoţionant, „Când Isadora dansa” rămâne un spectacol cu lacune serioase la nivelul concepţiei regizorale, care se bazează pe o estetică uşor desuetă, iar „A fi sau a nu fi”, deşi construit inteligent, în sensul că speculează bine povestea, lasă pe alocuri sentimentul de „nefinisat”…
„Insula”, excelentul spectacol al Adei Milea pe texte de Gellu Naum, a însemnat în festivalul de la Braşov un exemplu clar că absurdul poate fi îmblânzit. Şi că o sală întreagă poate pleca acasă având pe buze vorbe de-ale poetului considerat ultimul suprarealist european. În aşteptarea unei dramaturgii româneşti care să ne aşeze oglinda în faţă…