Mai întâi am fost copii

parada-albaCe am învățat de-a lungul spectacolelor din cadrul Festivalului Internațional de Teatru pentru Copii „100, 1000, 1.000. 000 de Povești” organizat de Teatrul Ion Creangă: a merge la teatru e un motiv de bucurie, nu este obligație sau compromis, nu este greșit să pui sub semnul întrebării ceea ce nu înțelegi pentru că uneori s-ar putea să nu fii tu vinovatul…, este normal să râzi cu poftă sau să plângi la un spectacol și nu trebuie să fii tot timpul sobru sau pietrificat în scaun, nu aplauzele sau ridicatul în picioare sunt importante, ci energia pe care i-o transmiți ca spectator celui de pe scenă în timpul reprezentației. Copiii nu au maniere, nu tac, dacă ceva nu le place o să-i auzi imediat, sunt relaxați și cei mai aprigi critici. Fără a încerca să fac o apologie a copilului, uneori furi de la el ceea ce nu înveți la școală. Sau îți aduci aminte, așa cum fac părinții, căci de fațadă sau nu, ei trăiesc spectacolul cu același entuziasm precum copiii lor.

Teatrul pentru cei mici se dezvoltă independent de cel pentru adulți, foarte rar spre deloc îi auzi pe cei mari că se duc la astfel de spectacole, deși câteva le sunt destinate și lor. Teatrul pentru copii este o industrie aparte, care atrage din ce în ce mai mulți actori și nu neapărat păpușari profesioniști, jonglează cu două tipuri de public și aduce profit. Nu întâmplător, în cadrul festivalului sala era aproape plină de fiecare dată. La Biblioteca Națională a României s-a dezbătut intens problema coproducțiilor dintre teatrele din țară și străinătate. Discuția liberă s-a concentrat însă pe două teme fundamentale când vine vorba de „afaceri” în teatru. Care sunt beneficiile unei coproducții și cât de dificil este să strângi fonduri pentru o astfel de inițiativă. Călin Mocanu, directorul Teatrului „Țăndărică”, a insistat asupra colaborării cu un teatru din Hong Kong și asupra schimbului de experiență dintre chinezi și români, mai ales la nivelul tehnicilor de mânuire și de actorie. Îmbinarea culturilor și împărțirea costurilor, deloc de neglijat, rămân cele mai importante beneficii. Atât românii, cât și invitații din Marea Britanie, Belgia sau Israel recunosc că o coproducție cere ani de zile de muncă, căci fondurile se strâng la fel de greu peste tot. Concluzia e oarecum reconfortantă, nu suntem singurii care se chinuie și se plâng din cauza banilor, și pentru englezi sau evrei e la fel de dificil. Prin urmare, în acest domeniu există inițiative îndrăznețe care se îndreaptă ușor, dar sigur peste granițe.

Dincolo de discuții și probleme de management au fost spectacolele și ceea ce unui astfel de festival nu-i poate lipsi din principiu: atmosfera. Copiii mișună peste tot, vor pe scenă, în picioare, foarte rar pe scaune, uneori sub ele, ca semn de protest! În spectacolul „Îmbrățișări” din Italia, iubirea este limbaj universal, iar comicul cheia de aur. Doi actori, prin convenție urși panda, se întâlnesc, se plac și exersează îmbrățișarea alunecoasă, de victorie, de frică… mai puțin cea de iubire. Copiii îi încurajează, strigă „haideți, haideți!”, finalul este inevitabil fericit și toți urcă pe scenă să-și primească îmbrățișarea cuvenită. Free hugs! Cu prejudecata că sunt prea mare ca să merit și eu una, am trecut timid prin fața scenei și am prins fugitiv expresia actriței. Era de o seninătate și bucurie rară. Nu aplauzele copiilor erau importante, ci faptul că i-au convins să vină la ei. Nu actorii îmbrățișau copiiii, ci copiii îmbrățișau actorii. La fel cum la un alt spectacol „Spectaculoasele baloane de săpun” din S.U.A, spectatorii fideli s-au adunat la final pentru a atinge baloanele, pentru a le săruta așa cum Louis Pearl i-a învățat în timpul reprezentației. Paharul cu spumă de săpun de la bâlci a fost depășit de instrumentele americanului care te îmbrăca într-un balon de săpun, care trimitea navete spațiale până la balcon, care te încorona cu diamante plutitoare și îți mărea vizibil creierul, până la genunchi! Distracția a fost un must! Astfel de spectacole au un succes garantat tocmai prin energia transmisă, căci a fi un profesionist în acest domeniu înseamnă să reușești să bucuri copilul, să-i captezi atenția de la început până la sfârșit, să-l faci să vină la tine, să nu se mai sature de îmbrățișări și baloane de săpun. Da, copilul este cel mai exigent spectator și mi-am adus aminte că și noi am fost mai întâi copii…

Print

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.