Pentru a doua oară consecutiv, Teatrul Evreiesc de Stat din București a fost invitat la New York, la Kulturfest NYC, un festival organizat de National Yiddish Theatre Folksbiene și dedicat culturii idiș. Actrița Maia Morgenstern, prezentă în acest an cu spectacolul „Astă seară Lola Blau”, și, de asemenea, protagonista unui proiect special, organizat în cadrul evenimentului, un spectacol lectură după textul „Nuntă în Fernvald”/ „Di Khasene in Fernvald”, ne-a povestit cum a fost experiența întâlnirii cu teatrul idiș în cadrul unui festival internațional, cu atât mai mult cu cât, la București, în această toamnă, TES urmează să organizeze un festival de anvergură, dedicat teatrului idiș. O discuție care a pornit de la experiența New York și a ajuns undeva, în trecut, acel trecut în care și astăzi traumele își au rădăcinile înfipte adânc. Un bunic mort la Auschwitz, un tată care a stat în lagăr în Transnistria, drama rolului Fecioarei Maria din filmul lui Mel Gibson…
Tocmai m-am întors din New York, de la Kulturfest, un festival de limbă, cultură, tradiție, expresie și teatru idiș. Pentru a doua oară Teatrul Evreiesc de Stat din București a fost invitat la Kulturfest. Anul trecut TES a fost invitat cu două spectacole, iar atunci, în 2015, practic toată trupa a fost prezentă acolo. Anul acesta, fondurile alocate festivalului la New York au fost ceva mai subțiri, dar TES a fost din nou invitat cu spectacolul „Astă seară Lola Blau” și s-a bucurat de sală absolut plină. Iar mie mi-a fost solicitată prezența la un spectcol-lectură – numai că nu e vorba de un spectacol-lectură în sensul cunoscut la noi, ci de un spectacol construit cu toate elementele, de la decor la costume, mișcare și tot restul, dar, pentru că timpul a fost foarte scurt ca să ne însușim tot textul, s-a hotărât să stăm cu cărțile în mână. Spectacolul se cheamă „Nuntă în Fernvald”/ „Di Khasene in Fernvald”.
Și cum o duce teatrul evreiesc la New York?
Spre deosebire de noi, care avem o scenă, o sală, un buget și suntem o instituție publică de cultură, ei depind de sponsorizări, de bunăvoința și bunăcredința oamenilor. Dar nu e ușor și nu e nimic sigur. Apoi, Motl Didner, regizorul care a făcut acest spectacol-lectură, mi-a povestit că acest text, al lui H. Leivick e un act de curaj. Pentru că publicul din New York, publicul care vorbește limba idiș și așteaptă spectacolele în idiș, are anumite gusturi și preferințe. Mulți spectatori vin din supraviețuitori ai Holocaustului și ani întregi nu au acceptat spectacole cu tematică gravă. Spectacole despre Holocaust, despre moarte… Refuzau pur și simplu și voiau comedie, comedie și muzică… Iar el și-a asumat să facă acest text care nu e deloc o comedioară. Acțiunea se petrece imediat după război, când lagărele au fost eliberate și se umblă liber. Dar, de fapt, în aceleași lagăre, în același perimetru, doar că se cheamă că oamenii sunt liberi. Însă alte granițe le sunt închise… E vorba, deci, de prima căsătorie celebrată în lagărul din Fernvald, după Holocaust. Când totul e bântuit de sentimentul de vinovăție și de amintirea celor pieriți…
M-a cutremurat reacția publicului, am stat cu ei de vorbă după spectacole și printre ei erau câteva doamne care s-au născut la Fernvald, ai căror părinți s-au căsătorit acolo. „Părinții mei au murit acolo mi-a spus o doamnă foarte în vârstă.” Unii l-au primit bine, alții nu. Cei mai tineri au putut să privească, dar ceilalți, cei care sunt foarte legați de ce s-a întâmplat acolo, lor le este tot greu să vadă așa ceva.
Și cum l-a primit publicul? A depășit trauma?
M-a cutremurat reacția publicului, am stat cu ei de vorbă după spectacole și printre ei erau câteva doamne care s-au născut la Fernvald, ai căror părinți s-au căsătorit acolo. „Părinții mei au murit acolo mi-a spus o doamnă foarte în vârstă.” Unii l-au primit bine, alții nu. Cei mai tineri au putut să privească, dar ceilalți, cei care sunt foarte legați de ce s-a întâmplat acolo, lor le este tot greu să vadă așa ceva.
Sunt mai sensibili în acel spațiu la acest subiect decât sunt aici, în spațiul european? Tipul de receptare e altul?
Cred că da. Poate că acolo e păstrată conștiința mai vie. Îi afectează emoțional mai tare și nu sunt dispuși să retrăiască anumite lucruri.
Cum a fost colaborarea cu actorii de acolo? Cât de mult seamănă tipul lor de lucru cu cel din TES?
Un lucru mi-e clar. Că putem fi mândri de cum se vorbește, de felul cum lucrăm, cum ne însușim, cum interpretăm în limba idiș la Teatrul Evreiesc de Stat din București. Chiar foarte mândri! Eu sunt profund recunoscătoare pentru atitudinea colegilor mei, pentru atenția pe care o acordă rostirii. Pentru că limba idiș n-o vorbim de-acasă niciunii și e un proces greu. Părinții mei n-au vorbit-o, le era frică să nu apară acel accent care se transformă într-un declanșator de antisemitism grav.
Simțiți atitudine antisemită?
Da. Și dacă n-aș avea umor…
Care este scopul Teatrului Evreiesc?
Să promoveze evreitatea. Gândul meu, dorința mea, scopul meu sunt de a crea o imagine asupra ideii de evreitate. Ce înseamnă tradiție, prezent… Mi se întâmplă să vin cu un taxi la teatru sau circul mult cu metroul și mă recunosc oamenii și intră în vorbă cu mine. Și mă întreabă de TES, le spun că sunt spectacole și în limba română, că se și traduc… Și mă întreabă atunci: „Dar noi avem voie să intrăm?” Lucru care mă doare îngrozitor. Cum să nu aibă voie să intre? Și încerc să le arăt că porțile sunt deschise.
În ce stadiu se află acum lucrările la Teatrul Evreiesc?
Am primit un document oficial că pe data de 22 septembrie, ora 16.00, lucrările se termină. Dar eu de șase luni aud cum „în două săptămâni e gata”…
La New York câte teatre au fost invitate? În câte locuri există teatre de expresie idiș?
Profesioniste foarte puține. Teatrul Evreiesc de Stat din București, Teatrul Evreiesc din Polonia, Teatrul din Strasbourg. Pe lângă ele au existat multe companii independente.
Există o tradiție și o continuitate și cred că e o formă foarte sănătoasă și nobilă de a face cunoscut, de a lupta pentru o idee, fără să devină un manifest, pentru că eu, personal, am o rezervă față de ideea de manifest… Noi încercăm să păstrăm limba idiș vie. Și suntem puțini noi, cei care facem asta. Altfel, limba idiș moare.
E o luptă personală ca TES să existe?
E lupta mea și a întregii echipe. Sunt artiști ce slujesc acestei idei de teatru evreiesc, chiar dacă nu sunt evrei. Există o tradiție și o continuitate și cred că e o formă foarte sănătoasă și nobilă de a face cunoscut, de a lupta pentru o idee, fără să devină un manifest, pentru că eu, personal, am o rezervă față de ideea de manifest… Noi încercăm să păstrăm limba idiș vie. Și suntem puțini noi, cei care facem asta. Altfel, limba idiș moare.
De ce?
Se vorbește din ce în ce mai puțin în case și pretutindeni. Limba ebraică a fost o vreme îndelungată promovată cu mult curaj, forță și fără milă. În America se vorbește încă foarte mult idiș, e o societate mai conservatoare, la nivel emoțional s-a păstrat mai bine.
Cum vă exprimați mai bine pe scenă, în română sau în idiș?
În română. Eu nu știu idiș, eu învăț și învăț cu greu, așa cum am învățat și aramaica… Dar, deși eu susțin că nu știu idiș, de fapt, simt cum vin lucrurile probabil de undeva, din trecutul meu. Bunica mea, pe care eu nu mi-o mai amintesc, vorbea idiș. Bunicii vorbeau idiș între ei. Probabil că se depune ceva acolo și acum vine dintr-o memorie inconștientă.
Legat de traumele celor din America. Dumneavoastră aveți traume? Legate de Holocaust sau de altceva?
Am multe. Una din traumele mele e foarte recentă, e în pielea mea, e în cicatricile mele și ale sufletului meu: e vorba de controversa legată de filmul lui Mel Gibson. Lucrurile nu se uită. Am fost să văd un spectacol și două doamne în vârstă nu s-au așezat lângă mine, pentru că „asta e aia care a jucat în filmul lui Mel Gibson”. E o traumă pe care o duc și mi-o asum. Pentru mine a fost un rol și-atât. N-a schimbat nimic, așa cum nici Medeea n-a schimbat nimic, că nu sunt dispusă să-mi ucid copiii în urma unui divorț…
Una din traumele mele e foarte recentă, e în pielea mea, e în cicatricile mele și ale sufletului meu: e vorba de controversa legată de filmul lui Mel Gibson. Lucrurile nu se uită. Am fost să văd un spectacol și două doamne în vârstă nu s-au așezat lângă mine, pentru că „asta e aia care a jucat în filmul lui Mel Gibson”.
Dar ce vi s-a întâmplat concret după acest rol?
Am fost agresată într-un lăcaș de cult din România. Pe motiv că am îndrăznit să joc în acel film. Și au fost probleme mari, eu n-am avut voie să mă duc la premieră… În ce privește Holocaustul, părinții mei mi-au vorbit foarte mult. Tata mi-a vorbit foarte mult, evitând de fiecare dată să sădească ură și sentimente revanșarde în sufletul meu. Mai mult chiar, o folosea ca exemplu pe bunica. El avea momente de furie, de revoltă, o tinerețe distrusă, întâi de naziști, a fost trimis în lagăr în Transnistria. Apoi, lagărul a fost eliberat de armata sovietică și li s-a spus să li se alăture. După cinci zile, locotenentul lui a zis că n-are nevoie de jidani în companie și l-au trimis în lagăr stalinist. Tata a făcut greva foamei pentru a avea proces, ca să i se spună pentru ce vină e în lagăr. A fost eliberat și, din lagărul stalinist, a venit în România, s-a înscris la Facultatea de Matematică și a urmat treptele unei cariere universitare. A fost comunist, dar niciodată membru al partidului. Vorbea despre greșelile care se făceau în zorii comunismului și pentru asta a fost dat afară din slujbă. Din această cauză a avut o tulburare puternică, o formă serioasă de depresie. Tata îmi spunea că bunica, deși își pierduse soțul, fratele, niciodată nu blestema. Iar eu nu înțelegeam asta, pentru că eu eram o revoltată… „Nu-ți risipi energia și nu-ți înnegri sufletul!” asta îmi spunea tata. Însă am cunoscut și mă dor tare și concret toate formele de nagaționism. În anii ’70, când la nivel internațional se făceau aplicații pentru ca victimelor sau urmașilor celor care-au suferit prigoana în timpul celui de-al Doilea Război Mondial să li se ofere recompense din partea statului german, tata a spus că el nu face asta. „Și cam cât să cer eu pentru viața tatălui meu? Cât costă?” le spunea el celor care-l îndemnau să ceară recompense. Bunicul meu a dispărut… Știam doar că fusese deportat. Și l-am găsit la Auschwitz… În timpul unei filmări, la Auschwitz, unde sunt evidențe cu toți cei care au trecut pe-acolo, m-am dus și eu și-am întrebat. Și l-am găsit. A murit acolo!
În anii ’70, când la nivel internațional se făceau aplicații pentru ca victimelor sau urmașilor celor care-au suferit prigoana în timpul celui de-al Doilea Război Mondial să li se ofere recompense din partea statului german, tata a spus că el nu face asta. „Și cam cât să cer eu pentru viața tatălui meu? Cât costă?” le spunea el celor care-l îndemnau să ceară recompense.
V-a trecut vreodată prin minte să emigrați în Israel?
Da, de câte ori îmi mergea rău sau eram supărată pe România. Iubesc și respect locul ăsta. Una din lecțiile primite de la tata a fost că noi, evreii de aici, avem 11 porunci. „Respectă legea locului unde trăiești!”
Dar dvs. ce sunteți, româncă sau evreică?
Da! Sunt cetățean român și sunt evreică după tradiție, după rădăcini, după credință.
Print