Sâmbătă, 2 mai, s-a stins din viața, la 89 de ani, o legendă a baletului: Maia Plisețkaia, o artistă care a bătut recorduri, a sfidat reguli, a creat un stil, a trăit mai multe povești și a inspirat și mai multe. De la München, orașul în care și-a petrecut ultimele decenii, a venit vestea unei dispariții care întristează, dar care nu are putere în fața apariției care a fascinat, a hipnotizat, a lăsat fără cuvinte zeci de ani.
Intrată de mult sub zodia legendei care înflăcărează imaginația și nu e niciodată explicată îndeajuns, trăind în zodia miraculosului care provoacă și incită, așezându-se sub semnul fluidității dansului, fluiditate ce revenea mereu în discursul criticilor, deschizând lumi întregi printr-o singură mișcare, balerina se îndreaptă acum spre o posteritate care îi va redesena portretul și îi va adânci aura de irealitate. Căci cine a fost, de fapt Maia Plisețkaia, această rusoaică trecută prin tragediile secolului, prin neîmplinirile din povestea privată ce se întrezărește dincolo de povestea de scenă?
A fost, mai întâi, o copilă născută la Moscova în 1925, în vremuri agitate cu care va trebui să lupte. Mai întâi, va trebui să înfrunte absența tatălui, a cărui soartă i se va desluși mult mai târziu. Mihail Plisețki, tatăl, diplomat sovietic, a fost trimis în misiune la Spitzbergen în Norvegia, unde Maia și-a petrecut copilăria, alături de părinți, mama fiind actriță. În 1938, tatăl avea să fie ucis la ordinul lui Stalin, moarte a cărei explicație balerina o va afla mult mai târziu, după propria mărturisire, abia în 1989. Moartea va bântui dezolant lumea Maiei încă de la început, căci micuța scapă cu greu de deportarea într-un lagăr de muncă silnică. Acolo unde mama ei a fost trimisă, pentru a fi apoi deportată în Kazahstan. Disidența ei de mai târziu n-a fost decât o urmare previzilă a unui sentiment antisovietic apărut devreme, transformat în resentiment amar și imposibil de înlăturat.
Intrarea la Teatrul Balșoi, ale cărui uși s-a deschis pentru micuța balerină datorită unchiului și mătușii, Asaf și Sulamita Messerer, pe-atunci prim-soliști în vogă, a fost începutul unui drum lung, cu destule necunoscute. Mita, cum îi spuneau rudele, mătușa care a salvat-o de orfelinatul la care erau trimiși copiii „dușmanilor poporului”, nu avea să rămână însă în inima Maiei, spre deosebire de unchiul de la care a învățat cu adevărat baletul, unchi care o va însoți în turnee până târziu, până la o vârstă înaintată.
A fost apoi adolescenta încăpățânată de la Academia de Balet de la Balșoi, la care a intrat la opt ani și unde uimea tot timpul: prin energie, prin talent, prin rezistență, prin încăpățânare și prin îndrăzneală. „Aș vrea să vorbesc despre Lecul lebedelor, despre Frumoasa din pădurea adormită și despre furmoșii mei parteneri. Dar, când vine vorba despre copilărie, oricum aș privi-o, totul se învârtește în jurul politicii și al terorii staliniste”, scria balerina în volumul de memorii „I, Maya Plisetskaia”, publicat în 1994. Învingându-și mereu frica, steaua în devenire a început să strălucească și nu s-a oprit din drum. Stalin, întruchiparea răului, a admirat-o când a împlinit 70 de ani, iar balerina a dansat cu această ocazie aniversară în fața conducătorului temut și a oaspeților săi, mic gest de resemnare pe care ea însăși o va numi mai târziu nedemnă, neezitând să amintească și alte asemenea gesturi făcute de-a lungul carierei.
A fost, după aceea, artista iubită și mereu nemulțumită, steaua care privea dincolo de tehnici și strategii, dincolo de limitele cunoscutului. În 1959, i s-a dat voie să danseze în străinătate și să plece în turneu în America. Rigiditatea ideologică ce condiționa evoluția artistică, dar și rigiditatea baletului clasic în sine, așa cum îl înțelegeau artiștii și profesorii de la Balșoi, au fost două capcane importante pentru adolescenta care visa la mai mult, la mai departe și care avea să ajungă la mai mult, la mai departe. Gustul libertății, atât de dorit, îl va simți în străinătate, în exil, iar gustul libertății artistice, senzație mai mult decât necesară, îl va plăti mereu. „Dansam în toate baletele clasice, dar visam la ceva nou. Numai că era imposibil în vremea mea”, va povesti artista peste ani, amintind de deschiderea pe care i-a adus-o colaborarea cu Maurice Béjart și Roland Petit din anii 1970.
Maia Plisețkaia va dansa până la peste 60 de ani, sfidând norme, cutume, reguli, vârste. La 50 de ani a dansat „Bolero”-ul lui Béjart apăsând pedala erotismului, înconjurată de 30 de dansatori, iar la 60 de ani a fost „Doamna cu cățelul” într-un spectacol după povestirea omonimă a lui A.P. Cehov. În istoria baletului, spun specialiștii, n-a mai existat nicio altă prima ballerina care să rămână în centrul atenției 60 de ani. Teatralitatea mișcărilor ei, care și-a pus o amprentă inconfudabilă asupra identității sale artistice și a format un stil, fluiditatea, grația aceea etern invocată și evocată de balerini și etern imposibil de explicat au făcut din Maia Plisețkaia nu o artistă apreciată, ci o artistă venerată. În 1988 a fost numită director artistic la Baletul Național din Spania și au urmat ani în care a călătorit mult și a lucrat intens, susținând ateliere și master class-uri în contextul prăbușirii regimului sovietic.
A rămas pe scenă până târziu, până în anul 1990, iar după căderea comunismului a plecat din țară împreună cu cu soțul, compozitorul Rodion Schedrin, cu care a colaborat la o mulțime de spectacole pentru care ea a semnat coregrafia, iar el, muzica sau aranjamentul muzical. În anul 2005, balerina s-a întors la Kremlin să danseze într-o gală specială, la împlinirea a 80 de ani, și a dansat „Ave Maria”, o piesă pe care i-a dedicat-o faimosul coregraf Maurice Béjart: „Când dansează Maia Plisețkaia, ultima legendă în viață din lumea dansului, simt o forță enormă și o senzualitate uriașă, dar, mai presus de orice, o abordare modernă”, spunea coregraful.
Maia Plisețkaia s-a stins, vestea venind de la soțul ei, compozitorul Rodion Schedrin, în seara zilei de sâmbătă, 2 mai. Fenomenul Plisețkaia nu se va stinge însă nici în posteritatea crudă, ci, dimpotrivă, se ve redimensiona.
Balerina al cărei nume a devenit sinonim cu Odette-Odille din „Lacul lebedelor”, rol pe care l-a dansat de 800 de ori, balerina care a îndrăznit să adauge un plus de erotism aproape tuturor partiturilor și să se elibereze de inerțiile baletului clasic făcând balet clasic, artista care a descoperit atât de târziu libertatea și adevărul ei eliberator mai dă o filă din poveste. Iar în povești, se știe, sfârșitul e înșelător.
Print