În 1985, regizorul Peter Handke a adaptat acest text pentru marele ecran. În 1997, Robert Wilson a făcut un spectacol de teatru pornind de la el. În 2006, actrița Fanny Ardant l-a jucat singură, într-un one-woman show regizat de Bérangère Bonvoisin. Acum, la începutul anului 2014, a ajuns la Comedia Franceză. Pus în scenă de Mureille Mayette-Holtz în colaborare cu Matthias Langhoff, textul „Maladia morții“/ „La maladie de la mort“ se joacă, momentan, până în 29 ianuarie.
E vara anului 1982. Marguerite Duras trebuie să se interneze de urgență. Dar se smulge din ghearele morții și-i dictează acest text scurt, de câteva pagini, tânărului ei iubit, Yann Andréa. Povestea este scrisă la persoana a doua: naratorul (naratoarea?) vorbește cu un bărbat (poate un homosexual?) care în fiecare noapte găsește aceeași femeie într-o cameră, la malul mării, și nu știe cum s-o iubească. Acest lung poem în proză, ajuns acum pe scena unuia dintre cele mai mari teatre din Franța, povestește despre o femeie și un bărbat închiși într-o încăpere, acolo unde are loc o incursiune în absența dorinței, dar și în exprimarea ambiguă a iubirii. Mistrul de nepătruns dintre două ființe, misterul infinit al spațiul creat între ele, misterul intangibilului ascuns dincolo de forme, iată ce au găsit creatorii spectacolului în textul lui Duras și despre ce abstracțiuni seducătoare și-au dorit să vorbească. Contradicțiile și paradoxurile pe care trebuie să le acceptăm și, înainte de toate, imposibilitatea de le accepta, iată ce au ales artiștii pentru această montare pornind de la textul dictat într-o vară urâtă de o scriitoare care suferă de ciroză și de o gravă depresie, dar care în anii ce vor urma își va regăsi, încetul cu încetul, forța creatoare.
Ce se întâmplă când un bărbat nu știe, nu poate, nu vrea să iubească și să se bucure? Este întrebarea de la care a pornit regizoarea Mureille Mayette-Holtz, cu ajutorul lui Matthias Langhoff, care semnează decorul, light design-ul și un film mut proiectat în spațiul transparent al camerei sugerate pe scenă. În secvențele înregistrate o vedem pe Marguerite Duras, când tânără, când bătrână, la malul mării, și un bărbat. Melancolia și nostalgia din
textul fragmentat, lirismul unor cuvinte despre imposibil și despre îndepărtare transpar într-o montare care mizează pe dimensiunea vizuală și pe aura enigmatică a prezenței, uneori sinonimă cu însuși opusul ei, absența. În viziunea regizoarei, Duras a reușit nici mai mult, nici mai puțin decât să transforme dificultatea de a iubi în subiect de tragedie. A ales ca întreaga poveste să fie spusă pe scenă de un bărbat: în loc s-o trăiescă, el își povestește viața și o întoarce pe toate fețele. În fundal, femeie tace, despărțită de el printr-un perete de sticlă. Nu știe că el o privește și nu-l privește. Nu știe că spectatorii o privesc și nici ea nu-i privește.
Ajuns pentru prima oară pe scena Comediei Franceze, textul lui Marguerite Duras invită la o redescoperire a cărților sale și, în egală măsură, a teatrului, așa cum se face el azi, așa cum se reconfigurează meu și se deschide spre trecut și spre viitor, absorbind prezentul.
Print