Idealuri de plastic şi carton. Aşa trăim cu iluzia unui avatar de lume pe care îl mai tunăm pe ici pe colo cu câte o apreciere a unui police ridicat într-o doară, cu câte un zâmbet antrenat în mii şi mii de selfie-uri, cu câte o voce a unui Siri prietenos-neutru care ne spune „Noapte bună” dacă îl rugăm. Dar cu fiecare nouă aplicaţie instalată, cu fiecare click şi scroll şi swipe ne plastifiem tot mai mult şi simţurile, şi emoţiile până când devenim mai mult virtuali decât reali şi ştim să simţim mai intens prin emoticoane decât prin sentimente. Inimi de plastic şi minţi de carton gata să fie modelate şi folosite pentru o mie şi una de întrebuinţări în funcţie de cerinţele venite via social media. Suntem mai maleabili şi mai adaptabili decât oricând, grabnic doritori de renunţare la principii, identitate şi sine însuşi în favoarea unei personalităţi de împrumut, custom-made de trendsetteri. Şi mai zâmbim puţin, cu minţile şi sufletele din ce în ce mai amputate, dar cu conturile din ce în ce mai followuite. Bun venit în prezent!
Spectacolul „Mamă, mi-am pierdut mâna!” regizat de Alexandru Mâzgăreanu la Teatrul Tineretului din Piatra-Neamţ, cu piesa Mariei Kontorovich spune povestea unei adolescente care trece exact prin acest tip de proces de înstrăinare de sine însăşi în încercarea de a fi pe placul unei societăţi bolnave. Maşa ajunge să îşi pună mâna pe calea ferată şi se auto-mutilează încurajată fiind de aprecierea mamei pentru persoanele cu handicap pe care i le dă drept exemplu şi în speranţa că măcar aşa va fi şi ea specială şi va deveni cel mai celebru model ciung, chiar dacă nu e la fel de frumoasă precum prietena ei. Pare stupid şi absurd când auzi subiectul pentru prima dată. Trebuie să ai probleme grave pentru a face aşa ceva. Şi totuşi. Nu e nimic mai normal de făcut atunci când trăieşti într-un lume în care eşuezi lamentabil în orice fel de interacţiune socială dacă rămâi tu însuţi. Scenă cu scenă încrederea în sine a acestei fete optimiste şi simpatice e lovită din toate unghiurile de oameni care nici măcar nu îşi propun să facă asta şi nici nu bagă de seamă răul comis. Iar ea merge mai departe şi încearcă să îşi păstreze zâmbetul şi mai face o concesie şi mai renunţă încă un pic la ea, până când mâna retezată de tren devine la fel de normală ca şosetele îndesate de mătuşa iubitoare în sutien. O banalitate a răului casnic pluteşte în aer şi atmosfera degajată pe care Alexandru Mâzgăreanu o păstrează pe tot parcursul spectacolului e minată la fiecare pas de gesturi distructive care mai adaugă câte o vânătaie încrederii în sine şi egoului, până când orice luptă devine inutilă. Rămâne doar soluţia mâinii aşezate pe şina de cale fereată.
Cu un ritm bine susţinut, mult umor şi un dialog aproape inofensiv, spectacolul jalonează foarte firesc printre planul real şi cel fantastic. Întâlnirea dintre Maşa şi prietenul său imaginar Starman e locul de confort al acestei fete care se încăpăţânează să fie fericită, să devină cineva, chiar şi cu preţul de a nu mai fi ea însăşi. Plutind la înălţime legaţi de corzi, imaginea de impact e mai mult decât un truc scenic – duioşia, bucuria şi liniştea interioară pe care o capătă această fetiţă care se joacă de-a super-eroii, acest concentrat de sentimente frumoase, devine sufletul spectacolului. Din acest punct zero de bine şi frumos se poate creşte în intensitate în scenele în care realitatea loveşte fără mănuşi. Un băiat care o foloseşte ca pe un obiect, altul care o violează de-a binelea, altul care e prea timid, altul care e prea indiferent, o familie pre(a)ocupată cu egoismele individuale care vorbeşte la întâmplare pe mai multe voci, dar nespunând nimic de fapt, din care rămâne doar refrenul bunicii care întreabă obsesiv dacă să aducă sarmalele, o gaşcă de prietene care încearcă la rândul lor să înţeleagă ce e de făcut pentru a fi cineva în viaţă, multe indiferenţe ale unor oameni nevinovaţi în fond, dar profund egoişti. Din mici nimicuri, din mici neatenţii, din mici ratări se construieşte pe nesimţite gândul criminal şi pervers care minte frumos şi promite în sfârşit liniştea de a fi acel cineva altfel decât toţi ceilalţi. Aşa ajunge mâna sub roţile trenului, pe nesimţite şi cu perversitatea unei lumi care e gata să îşi dea cu părerea despre orice, dar fără a se lua vreodată în serios.
Pentru ca acest parcurs inteligent, crud şi spectaculos să funcţioneze, a fost nevoie de o actriţă cu carismă şi o mare putere de a îndura. Aida Avieriţei are o cheie personală foarte specială a unei prezenţe scenice care combină paradoxal un optimism pe care îl crezi 100% cu o tristeţe pe care o simţi la fel de acut. Îi vezi zâmbetul şi ştii că e sincer şi sub el îi intuieşti durerea pe care o resimţi la fel de veritabilă. Şi menţine această încordare bine balansată fără nicio scăpare de la un capăt la altul; Maşa a ei se bucură şi suferă şi acceptă fiecare nouă umilinţă, fiecare pumn în plex, şi mai zâmbeşte încă o dată sorţii. Cu un control pe muchie de cuţit, pe marginea periculoasă care delimitează proporția justă de exagerare, Aida Avieriţei face echilibristică şi ajunge cu bine până la final, când mâna sacrificată nu înseamnă nimic din toată gloria, nimic din ce a crezut ea, ci doar măsura puterii sale de a îndura.
„Mamă, mi-am pierdut mâna!” este un spectacol aproape rotund. Îi lipseşte un final împlinit pentru a încheia cercul. Concluzia piesei vine prea din scurt şi nici rezolvarea regizorală nu a completat mai consistent acest gol lăsat de o copertă bruscă. Mâna e retezată de tren şi consecinţele sunt doar enunţate şi expediate în câteva replici. Intuim, însă, că nimic nu s-a schimbat, de fapt, şi poate că asta e tot ce contează.
TEATRUL TINERETULUI DIN PIATRA-NEAMŢ
Mamă, mi-am pierdut mâna! de Maria Kontorovich
Traducere Raluca Rădulescu
În distribuție: Aida Avieriţei, Emanuel Becheru, Dragoş Ionescu, Cristina Mihăilescu, Cătălina Bălălău, Corina Grigoraş, Sabina Brânduşe, Cătălina Ieşanu, Loredana Grigoriu, Tudor Tăbăcaru, Gina Gulai, Dan Grigoraş, Florin Hriţcu
Regie: Alexandru Mâzgăreanu
Decor: Romulus Boicu
Costume: Alexandra Mâzgăreanu
Muzică: Alexandru Suciu
Acrobații: Marian Peter
Fotografii: Adi Bulboacă
Print