De câţiva ani buni, cam 15, de când „Cadavrul viu” se juca la TNB, ne-am dat seama că scenelor din Români le lipseşte musicalul ca aerul. Aşa că peste doi ani ne-am cumpărat prima franciză; nici mai mult nici mai puţin decât „Chicago”. A venit lumea buluc. Dar de la prima tentativă în care aşteptările mari erau cam înşelate de produsul artistic şi până la 4000 de oameni cântând la final de spectacol astăzi e cale lungă. Şi încă mai e mult până departe. Dar măcar calea există şi se îmbogăţeşte şi se profesionalizează la locul de muncă. Pentru că şcoală de musical în adevăratul sens al cuvântului tot nu avem şi nici nu avem cum să creştem ca Făt-Frumos într-un an cât alţii în zece şi să ne minţim că suntem mai ceva ca pe Broadway. Nu suntem şi nu avem cum să fim. Pentru că talentul, buna voinţă, dorinţa, carisma şi multă energie nu au cum să ţină loc de exerciţiu cu instrumentul din dotare – propriul corp. Şi, totuşi, în 2018, în România există motive suficiente pentru a te bucura de musical home made.
„Mamma mia! Pur şi simplu irezistibil” – o franciză arhi-cunoscută care face ocolul lumii cu succes de aproape douăzeci de ani. „Mamma mia” este un titlu atât de comun pe la noi, încât mai că nu există oraş mare sau „mediu” în care să nu existe măcar o cârciumioară cu acest nume atât de simplu. Asta pe lângă expresia italiană pe care bunicii o sorbeau de pe buzele Sophiei Loren în tinereţile lor. Melodia formaţiei Abba este încă şi mai şi. Cine nu o recunoaşte din primele acorduri voioase? Şlagărele, hiturile, evergreen-urile, oldies but goldies-urile acestui grup de doi luaţi câte doi încă mai bucură petrecăreţii şi în club în seara retro, şi la nunţi, şi la majorate. Muzica lor are acel efect special de a ridica de pe scaun bunici şi nepoţi. Cu o linie melodică super-prietenoasă şi uşor de ţinut minte, cam aceeaşi cu ceva variaţii, cu refrene care îţi intră în cap şi nu mai ies de acolo zile bune, aproape că ai impresia că le ştii pe de rost toată discografia. Această găină cu ouă de aur nu se putea lăsa în cuib de către industria de musical. Şi acum a poposit şi e la noi.
Cu surle şi trâmbiţe, seria de patru concerte a fost promovată cu un marketing profesionist pe mai toate canalele care funcţionează la noi; pentru toate vârstele – de la afişe pe pereţii murdari ai staţiilor de autobuz, până la bannere şi pop-up-uri pe site-urile unde nici cu gândul nu te aştepţi. Pe social media şi pe tv, pe radio şi în ce a mai rămas din presa scrisă. Era greu să locuieşti în Bucureşti şi să nu fi auzit de „Mamma mia” la Sala Palatului. Şi aveai toate motivele să vrei să îţi cumperi bilet – dacă eşti nostalgic/fan Abba, dacă ai văzut filmul şi eşti fan Meryl Streep şi cauţi pe Youtube scena preferată care te scoate din orice depresie, dacă eşti fan Loredana, dacă eşti fan Brenciu, dacă eşti fan Vocea României, dacă nu eşti fan, dar ai chef de fun cu prietenii de familie în weekend la un concert la Sala Palatului, dacă eşti curios, dacă eşti circumspect, dacă ai fost la musicaluri prin lume şi vrei să vezi cum e şi pe la noi. Motive există cât să umple de patru ori cele 4000 de locuri. Preţul biletelor pare echilibrat şi nu prea. Dar, fie… doar nu mergi la spectacol în fiecare zi. Nu faci împrumut la bancă să îţi duci familia în primele rânduri în sectorul VIP, dar măcar sus la balcon tot ajungi. Şi ce e frumos e că a meritat să dai banii pentru minivacanţa de 1 iunie la munte pentru asta.
Plusurile şi minusurile acestui spectacol se compensează echitabil, iar la final pleci fredonând vrând-nevrând „Dans sublim/Ritmul cântă al tău destin” – adică „Watch that scene/ Dig in the dancing queen”. Pentru că unul dintre plusuri este tocmai traducerea versurilor. Ernest Fazakas a mizat pe sonoritatea vorbelor şi a reuşit într-o proporţie satisfăcătoare să păstreze tema songurilor. Nu avea niciun rost să încerce să ne înlocuiască ceea ce pentru unii e fundalul sonor al gândurilor – versurile în engleză sunt adânc înrădăcinate măcar ca sound, chiar dacă nu le ştii cuvânt cu cuvânt. Şi atunci faptul că a păstrat rima şi terminaţia cuvintelor în aşa fel încât „The winner takes it all” să rimeze perfect cu „E vina regilor” funcţionează în favoarea receptării.
Formatul spectacolului fiind fix nu a existat prea mult spaţiu de manevră pentru creativitate şi idei originale. Reţeta de succes testată şi răs-folosită în 60 de ţări a fost aplicată ca la carte, cu un ochi în contract. Din structura gândită de Judy Cramer la Londra prima parte e mai puţin dinamică decât finalul care creşte şi creşte şi creşte până la ridicarea oamenilor în picioare şi cântatul împreună. În scenele de câte 2-3 de la început se simte că scena e mare şi greu de umplut. Oricât de bine ar cânta Loredana, oricât farmec ar crede că are Horia Brenciu. Când interpretarea implică şi puţină actorie se simte exact lipsa acelei şcoli de musical. Vorbele sună artificial, mişcările sunt explicative, intri greu în atmosferă. Asta până când încep melodiile. Vocal toată distribuţia sună cum trebuie. Nu pot băga mâna în foc decât pentru una dintre distribuţii pentru că există variante multiple şi combinaţii posibile de zece luaţi câte doi. Loredana, Aurelian Temişan, Horia Brenciu, Adrian Nour, Anca Ţurcaşiu, Sebastian Seredinschi şi Ana Munteanu sunt profesionişti în domeniul lor şi asta se aude cu urechea liberă. Ecaterina Ladin încearcă să suplinească lipsa antrenamentului vocal cu ceva actorie, dar îngroaşă şi tonul şi expresia mai neprofesionist decât cei care chiar au o scuză să facă asta.
Dar, chiar înainte de pauză, odată cu „Voulez-vous” intră baletul şi tot aşa o ţinem din dans în dans, cu un respiro solo Loredana care cântă mai bine decât originalul „The winnes takes it all”, chiar dacă nu la fel de emoţionant ca Meryl Streep la capitolul sinceritate scenică/actorie, dar cu reală performanţă vocală, şi iar dans şi iar balet şi iar lumini şi povestea oricum o ştii şi te trezeşti că ţâşneşti din scaun şi te bucuri. Scena plină, sala plină, toţi într-un cântec şi un dans, nu ai cum să stai tu pansiv-reflexiv şi să te gândeşti că în scena doi Temişan a uitat textul. Dansatorii şi muzica formaţiei Abba ascultată live, cântată bine, sunt marile motive pentru care „Mamma mia!” merită banii daţi pe bilet. Şi bucuria unui show reuşit. Nu excepţional de nemaipomenit de esbulifantasgomagic. Dar cât se poate de entertaining şi de îmbucurător de oameni mulţi şi de toate felurile.
„Mamma mia”
DISTRIBUŢIE:
Donna Sheridan – Loredana /Mirela Vaida
Sophie Sheridan – Ana Munteanu / Bianca Purcărea
Sam Carmichael – Cornel Ilie / Ciprian Teodorescu / Aurelian Temișan
Harry Bright – Horia Brenciu / Ernest Fazakas
Bill Austin – Adrian Nour
Tanya – Ioana Sihota (Jazzy Jo) / Anca Țurcașiu
Rosie – Ecaterina Ladin / Anca Sigartău
Sky – Silviu Mircescu / Sebastian Seredinschi
Ali – Cristina Danu
Dansatori: Bogdan Boantă, Erik Bubui, Lilian Cărăuș, Tatian Gavrilă, Andra Gheorghe, Valentina Hainăroșie, Flavia Mihasan, Marius Moldovan, Svetlana Neagu, Roxana Niculae, Izabela Olariu, Vladimir Palamarciuc, Bianca Patriche, Dan Rima, Alexandru Săndulescu, Irina Strungareanu, Florin Tănase, Silvia Uceanu
Print
Spectacol satanist. Propagandă găozară. Mamona să trăiască!