„Propagandă” – un cuvânt care nu sună tocmai prietenos şi care aduce câteva riduri de expresie pe feţele celor trecuţi de 40 de ani. Lozinci, imnuri, ode, speech-uri declamate, aplauze în cadenţă, marşuri, omagii, tablouri murale cu spice pe ogoare însorite, sonde, furnale şi domnitori care oferă harta ţării conducătorilor iubiţi. Imagini şi frânturi de „Trăiască…!” răsună în amintirea celor care nu prea îndrăgesc propaganda. Dacă ceva are nevoie de propagandă parcă nu prea ne dorim să avem de-a face cu acel ceva. Şi-atunci, pentru a ne delimita definitiv şi irevocabil de perioadele de tristă amintire în care un ins sau altul concentrau cu ambiţiile lor ieşite din tipare întreaga voinţă a unui popor, nici nu pomenim de propagandă, noi cei de azi, care folosim cam aceleaşi mijloace pentru a ne impune propria voinţă şi pentru a dobândi aceeaşi râvnită putere. Dar nu pentru noi înşine, nu, nu, nu – pentru oprimaţi, pentru marginali, pentru oropsiţi. A lor să fie împărăţia lumii pe care să o conducă întru toleranţă şi celebrarea diversităţii pe noi culmi de izbânzi şi progres. Noi nu facem propagandă, noi milităm, noi facem lobby, noi ridicăm awarness-ul, noi facem tot ce facem în numele iubirii absolute şi al libertăţii absolute şi nu avem nicio agendă ascunsă. Dar suntem peste tot şi dictăm tot şi să te ferească divinitatea în care alegi să crezi de stigmatul nostru căci în veci de veci nu vei mai obţine un job într-o multinaţională de-a noastră dacă te ochim că ai vreo îndoială că femeia lesbiană de culoare este omul superior al prezentului.
Cel mai recent film al francizei Marvel – „Captain Marvel” este exemplul cel mai concludent al propagandei camuflate în entertainment facil. Filmele cu super-eroi nu au avut niciodată pretenţia de subtilităţi estetice, niciun spectator nu a căutat revelaţii intelectuale atunci când şi-a cumpărat punga cu floricele de porumb. Mergem la filmele cu super-eroi pentru efectele speciale şi pentru o poveste pe care să nu fie nevoie de prea mari eforturi să o înţelegem. Vrem să vedem un basm modern în care mai bine de jumătate de film să avem parte de nave spaţiale care zboară şi eroi care zboară şi ei şi lasere şi super puteri şi trânte şi arme şi costume pe care să ni le putem lua şi de pe amazon. Şi suntem mulţi, tare mulţi cei care gustăm genul cu action heros. Şi suntem şi tineri şi foarte tineri şi nu neapărat doxă toţi, aşa că se presupune că suntem şi foarte manipulabili. Aşa că, de la o vreme, filmele cele uşurele şi simpatice s-au transformat în cea mai pe faţă platformă de promovare a corectitudinii politice – propagandă, într-un singur cuvânt.
Dacă „Black Panther” a fost revelaţia anului trecut şi răsplătit chiar şi cu o surprinzătoare nominalizare la Premiile Oscar pentru unicul merit de a fi primul film cu super-eroi în care protagonistul era de culoare, în 2019 facem cunoştinţă cu agresivitatea feminismului prea-slăvit în „Captain Marvel”. Afro-americanii parcă nu şi-au pus atât de înzorzonat ca pe tarabă păsurile şi nu s-au împopoţonat chiar aşa de ostentativ în filmul lor port-drapel. Feministele, în schimb, arţăgoase şi înţepate din fire, şi-au proptit mâinile în şolduri, şi-au lăţit coatele ascuţite şi s-au pus pe turnat la stereotipuri în biata fata asta super-eroină. Căci la soare te mai poţi uita, dar la ea ba, cum stă ţanţoşă drept simbol al woman power-ului. Că e şi frumoasă şi puternică şi inteligentă şi sensibilă şi părul îi stă impecabil după orice bătălie prin galaxie şi e şi bună prietenă şi e şi altruistă, şi ce să mai, Ironman şi Thor şi Captain America şi Doctor Strange şi Hulk şi toţi, toţi la un loc sunt pistol cu apă pe lângă boţul ăsta de fată. E normal ca supereroii să aibă hiperbolizate la absurd calităţile, dar parcă fata asta îi întrece pe toţi. Şi parcă prea cu ostentaţie ni se scot ochii şi prea suntem luaţi de lobotomizaţi şi ni se toarnă preceptele feminismului cu pâlnia în ureche în timp ce privim cum duduia mai căsăpeşte nişte extratereştri. Iar la final replica de boltă a mişcării de empowerment a doamnelor e spusă cu zăduf: „I don’t need to prove anything”. Aşa e, doamnă. Nimic nu ai a ne demonstra. Eşti femeie şi asta spune totul despre tine.
Ar trebui să ne bucurăm cu toatele, noi femeile lumii, căci viitorul pare a ne aparţine. Nu ar mai fi nevoie decât de unele ajustări pentru a fi cu adevărat superioare; cele care fac parte, bietele, din rasa albă, nu prea au altă şansă decât să devină gay. Dar cele care s-au născut deja perfecte – de culoare şi cu bucurii la semenele lor, au deschisă calea pietruită cu aur către un viitor colorat ca un curcubeu. Şi aşa să fie dacă asta e cu adevărat următoarea treaptă a evoluţiei. Dar de ce trebuie să fim cu toţii convinşi de asta fără argumente, ci cu afirmaţii spuse ca fiind general valabile, nu mai înţeleg. De ce e nevoie să ne folosim la fel de pervers de artă – chiar dacă de calitate nu tocmai superioară – pentru a ne trâmbiţa motto-urile la fel cum o făceau cei pe care îi înfierăm? De ce ne isterizăm la fel, de ce în numele toleranţei devenim pe zi ce trece mai intoleranţi cu cei care au doar neşansa de a fi bărbaţi albi heterosexuali?
Ipocrizia prezentului este mai nocivă decât cea a trecutului nu tocmai îndepărtat. Prezentul nu mai are haz, în timp ce tocmai subtilităţile rezistenţei prin umor au făcut suportabile perioadele în care nu aveai voie să spui ce gândeşti de fapt. Frica de azi e mai perversă tocmai datorită ambiguităţii vinei; nici nu mai ştii ce ai sau nu voie să spui, să crezi, să simţi. Şi simţi şi crezi ce vezi într-un film cu super-eroi pentru că pare că aşa îţi va fi bine. Şi nu ai nevoie să demonstrezi nimic nimănui. Doar să fii cât mai marginal şi cât mai special şi să celebrezi diversitatea. Şi nici măcar să fii. Să te declari numai.
Print
Un Comentariu