Către sfârșitul anilor ’80, Asociația Internațională a Criticilor de Teatru (AICT) a organizat, pe parcursul a mai multor zile o dezbatere pe tema contemporaneității lui Shakespeare. Gândită, inițial, drept un un omagiu adus teatrologului polonez Jan Kott, autorul celebrului eseu Shakespeare – contemporanul nostru, sesiunea a analizat felurite aspecte ale contemporaneității lui Shakespeare. Actele respectivului colocviu au fost adunate de John Elsom între coperte de carte (Mai este Shakespeare contemporanul nostru?), carte apărută și în românește în prima parte a ultimului deceniu al secolului trecut, la editura Meridiane.
Unul dintre participanții la dezbateri lansa atunci o idee cum nu se poate mai interesantă. Și anume. Contemporaneitatea lui Shakespeare nu este una permanentă, necondiționată. Se exprimă mai pregnant în anumite epoci.
Urmărind cât de vijelios revin în repertoriile Teatrelor noastre dramaturgii americani din anii ’50-’60 – îndeosebi Arthur Miller și Tennessee Williams – cred că am avea suficiente motive să invocăm o situație similară. Mai exact, o reactualizare a creațiilor lor. Iată, nu mai departe decât în ultimele luni, unui mai vechi spectacol cu Toți fiii mei, regizat de Ion Caramitru, care continuă de aproape zece ani să țină afișul la Teatrul Național din București, i s-au alăturat altele ce readuc pe scenă piese extrem de semnificative ale lui Miller. La Sibiu se joacă Vedere de pe pod, la Iași, Moartea unui comis voiajor și, iată, acum la Teatrul “Toma Caragiu’’ din Ploiești, (încă) foarte tânărul regizor Vlad Cristache propune un temeinic și solid spectacol cu Vrăjitoarele din Salem. O piesă scrisă de Miller în 1953 care, pornind de la un fapt istoric, de la evenimente reale, atestate ca atare, consumate cu sute de ani în urmă, își gândea opera ca o reacție la intoleranța din perioada mccarthyistă.
Aparent, spectacolul semnat regizoral de Vlad Cristache ar fi unul îndatorat regiei clasice, așezate, concentrat pe clarificarea poveștii și a relațiilor dintre persoanje, ca și pe calitatea jocului actoricesc. Indiscutabil, toate aceste “obiective” sunt remarcabil îndeplinite. Montarea trece cu calificative superioare atât testul unor creații individuale, rezervându-ne chiar două sau trei surprize de proporții, cât și pe acela al coeziunii și funcționalității ansamblului. Un vârf de sarcină înregistrându-se în scenele de grup, îndeosebi în acelea în care fetele din Salem (Loredana Bădică, Roxana Văleanu, Oana Hanganu) simulează vederea Diavolului. Ori acelea în care sunt cântate rugăciuni ce nu se poate să nu te ducă cu gândul la câte aberații se pot ascunde în spatele ori sub masca credinței și a deformărilor interesate la care ajunge să fie aceasta supusă și folosită.
Numai că spectacolul lui Vlad Cristache se individualizează și printr-o sumă de semne care îi atestă încatenarea nu, nu la modul agresiv, adică al băgatului degetelor în ochi, ci cu echilibru și rafinament, într-o actualitate imediată. E vorba despre translatarea dintr-o perioadă istorică strict determinată într-una a relativității temporale. Am în vedere când spun aceasta nu numai costumele create de Andreea Tecla și Mădălina Niculae, ci îndeosebi decizia ca, în clipa în care se trece la ducerea la îndeplinire a sentinței care îl condamnă la moarte prin spânzurare pe atât de lucidul, de umanul John Procter, să se audă o împușcătură. Semn că intoleranța, mistificarea, manipularea, ceea ce se cheamă astăzi fake news sunt hibe ale omenirii care se manifestă mai agresiv în anumite epoci ale istoriei sale.
Totul începe cu îmbolnăvirea neașteptată a lui Betty (bine jucată de Ilinca Rus) fiica pastorului Parris (cu necesarele nuanțe impuse de răsturnările de situație și de atitudine, jucat de Ioan Coman). Fiică ce, sub influența nefastă a Titubei (Ioana Farcaș), se zice că ar fi căzut pradă Diavolului. Sunt fapte pe care le confirmă mărturia lui Abigail Williams (de remarcat evoluția concentrată, puternică, mustind de energie și autenticitate a Ancăi Dumitra) ori aceea a lui Mary Warren (Mihaela Popa).
Știrea aceasta falsă, realitatea manipulată, răstălmăcită, împart lumea satului, dau apă la moară unor rivalități și interese murdare cu origini vechi, astăzi reamplificate, așa cum ar fi aceea dintre atât de onestul Giles Corey (convingător în rol Mihai Dinvale) și familia Putnam. Thomas (Ion Radu Burlan), dornic să pună mâna pe pământurile sale, și soția acestuia Ann (Oxana Moravec). Apele se tulbură încă și mai tare în clipa intervențiilor inițiale ale lui John Hale (Cristian Popa) și ajung la paroxism în clipa în care se trece la arestări, procese, condamnări la moarte. Pronunțate cu o voluptate mascată de continua invocare a credinței, a dreptății, a legii de tribunalul condus de Danforth (cu totul apreciabilă evoluția lui Paul Chiribuță), tribunal din care mai fac parte judecătorul Hathorne (jucat cu forță de Karl Baker) și John Hale. Cu ajutoarele sale grefierul Ezekiel Cheever (Bogdan Fărcaș) și George Harrick (în evident proces de maturizare profesională actorul Andrei Radu). Cine refuză să mărturisească ori să depună o altfel de mărturie decât cea dorită de tribunal (așa cum este cazul Rebeccăi Nurse, un reper de moralitate al satului, cu aplomb interpretată de Lucia Ștefănescu- Niculescu) sfârșește la închisoare. Puțin contează schimbarea mărturiei lui Marry Warren (rafinat jucată de Mihaela Popa). Lucizi și demni până la capăt rămân doar John Proctor (Andi Vasluianu) și soția lui, Elizabeth (cu multă naturalețe și simplitate jucată de Ada Simionică. Care vor plăti prețul rațiunii, al iubirii, al onestității.
Consemnez acum cele două evoluții actoricești din spectacol care au reprezentat pentru mine adevărate revelații. Nu am nici cea mai mică îndoială că rolul John Proctor este unul nu doar de căpătâi pentru actorul de teatru Andi Vasluianu. Cred chiar că prin evoluția lui complexă, prin felul în care surprinde rațiunea, cinstea, zbaterile, inevitabilele ezitări ale personajului, Andi Vasluianu semnează cea mai consistentă evoluție a lui pe o scenă de teatru. De asemenea, cu totul admirabil evoluează în contre-emploi Cristian Popa (John Hale). O evoluție care arată cât de bogate sunt resursele profesionale ale acestui actor. Avem de-a face, probabil, chiar cu desăvârșirea operațiunii de schimbare de paradigmă începută cu rolul jucat de Cristian Popa în Unchiul Vanea.
În multiplele cadre scenografice atent gândite de extrem de talentatele Andreea Tecla și Mădălina Niculae (trei pe scenă, cel de-al patrulea în fundul sălii, un al cincilea sala însăși) au apariții la bune cote de profesionalism Theodora Sandu (Susanna Walcott), Lăcrămioara Bradoschi (Mercy Lewis), Ilie Gâlea (Francis Nurse).
Se mai cuvin subliniate impactul momentelor corale și calitatea noii traduceri pe care o semnează Bogdan Budeș.
Teatrul “Toma Caragiu” din Ploiești
VRĂJITOARELE DIN SALEM de Arthur Miller
Traducerea: Bogdan Budeș
Regia artistică: Vlad Cristache
Scenografia: Andreea Tecla și Mădălina Niculae
Light design: Cristian Șimon
Cu: Andi Vasluianu (John Proctor), Anca Dumitra (Abigail Williams), Paul Chiribuță (Danforth), Ada Simionică (Elizabeth Proctor), Cristian Popa (John Hale), Ioan Coman (Pastorul Parris), Theodora Sandu (Susanna Walcott), Mihaela Popa (Mary Warren), Oxana Moravec (Ann Putnam), Mihai Dinvale (Giles Corey), Lucia Ștefănescu-Niculescu (Rebecca Nurse), Ion Radu Burlan (Thomas Putnam), Ilie Gâlea (Francis Nurse), Bogdan Fărcaș (Ezekiel Cheever), Karel Baker (Judecătorul Hathorne), Ioana Fărcaș (Tituba), George Harrick (Andrei Radu), Lăcrămioara Bradoschi (Mercy Lewis), Ilinca Rus (Betty Parris), Loredana Bădică, Roxana Văleanu, Oana Hanganu (Fete din Salem), Răzvan Băltărețu, Narcis Stoica, Iulian Tăsică (Călăii)
Data premierei: 10 martie 2019
Print