Într-o țară ca a noastră, în care nu se prea citește, există surprinzător de mulți aspiranți la statutul de scriitor. Nu e un secret, o știe oricine lucrează într-o editură, unde sosesc zilnic emailuri – și (încă) scrisori în plic – cu propuneri de publicare, unele „normale”, altele fantasmagorice, demne de a figura ele însele într-o carte… Pentru unii, scrisul e o îndeletnicire care nu presupune cititul (cărților scrise de alții). Pentru alții, el vine în continuarea cititului și e limpede că lor li se adresează o carte mai veche a lui Stephen King, faimosul autor de bestselleruri, reeditată acum și așteptându-și cititorii cu o mulțime de lucruri de bun-simț. Dacă o citești grăbit, prins în mrejele mărețelor idei despre literatură, se prea poate să rămâi cu impresia asta: Stephen King ne învață ABC-ul scrisului.
Într-un fel, asta și face acest scriitor american care publică în continuare câteva cărți pe an, care nu se mai satură să scrie și căruia îi face o plăcere nebună să se autoironizeze sănătos, așa cum mulți aspiranți la statutul de scriitor nu o fac. Pune pe masă o trusă de instrumente, explică fără farafâstâcuri la ce folosesc și le expune pe scurt modul de întrebuințare, neezitând să-și afirme convingerile personale, în acest manual smart, cu două teze declarate, după cum urmează: „Prima este că o bună scriitură constă în stăpânirea elementelor fundamentale (vocabular, elemente de stil) și apoi în umplerea nivelului al treilea al trusei cu uneltele potrivite. A doua e că, deși este imposibil să faci dintr-un scriitor prost unul competent și deși este la fel de imposibil să faci un scriitor excelent dintr-unul bun, este totuși posibil, cu multă muncă grea, dăruire și ajutor din partea altora, să faci un scriitor bun dintr-unul doar competent.”
Optimism? Fără îndoială. Autorul o recunoaște, chiar de mai multe ori. Dar un optimism bine temperat de experiența personală, o experiență sintetizată „pe înțelesul tuturor”, în diverse aspecte ale ei, în „Misterul regelui. Despre scris”, volumul tradus de Mircea Pricăjan. Între cele două mottouri sub care a așezat jucăuș – „Sinceritatea e cea mai bună politică” (Miguel de Cervantes) și „Mincinoșii prosperă” (Anonim) – ce are de spus despre cum se face literatura, autorul își prezintă profesia în așa fel încât să te păcălească: scrisul e la îndemâna oricui! Urmează destule condiționale, dar, dacă respectivele condiții sunt îndeplinite, cartea e gata! Citiți și veți vedea!
Veți vedea ce e indispensabil, ce e important și ce e doar o notă de subsol, toate privite dintr-o perspectivă senină, la ani-lumină de convingerile metafizice perpetuate de imaginea mitică a scriitorului. Indipensabile sunt plăcerea și curiozitatea, oricât de banal ar suna, indispensabile sunt lecturile din care se naște scriitorul, precum și voința și intuițiile care nu se pot explica. Importante sunt exercițiul permanent, oriunde și oricând, dar nu oricum, documentarea și arta de „a face curățenie” în propriile pagini. Iar note de subsol sunt, știm, diverse, câteva amintite și aici. Ele vin de la sine și sunt nenumărate, în funcție de cum folosește fiecare trusa pentru a descoperi povestea: „Poveștile nu sunt tricouri suvenir sau platforme GameBoy. Poveștile sunt relicve, părți ale unei lumi preexistente nedescoperite. Datoria scriitorului/ scriitoarei e să folosească uneltele din trusa lui/ei pentru a o dezgropa pe fiecare cât mai intactă posibil. Uneori, fosila pe care o scoateți la lumină e mică; o cochilie. Alteori, e enormă, un Tyrannosaurus rex cu toate coastele acelea gigatice și dinți rânjitori. Oricum ar fi, poveste scurtă sau roman-cărămidă de o mie de pagini, tehnicile excavării rămân în principiu aceleași.”
Despre vânătoarea de fosile, despre pericolele și plăcerile ei vorbesc cu o simplitate încurajatoare cele aproape trei sute de pagini ale cărții lui Stephen King. Ferindu-se pe cât posibil de abstracțiuni teoretizante, autorul se păstrează cuminte în planul practic. Povestește, explică, dă sfaturi, critică, se joacă. Nu rețete o să găsiți în cartea lui, ci posibilități de a face literatură, expuse în paralel cu posibilități de a eșua în literatură. Capcanele în care cad scriitorii și mai ales aspiranții la această profesie (care, zice King, se învață, dacă și numai dacă…), unele mai abstracte, altele cât se poate de concrete (în special excese), sunt analizate la rece. Poate pare trivial, dar știați că adverbul, de exemplu, nu vă e prieten? Și nici diateza pasivă?
Pentru oricine vrea să facă literatură sau literatură mai bună, cartea are o mulțime de idei de pus la încercare. Pentru prozatori, e un must read din care se învață elemente de concepție și compoziție. Pentru dramaturgi – și există așa ceva și în România cea lipsită de o dramaturgie consistentă sau ofertantă –, e tot un manual de scriere, din care se poate învăța câte ceva despre dialog, de pildă, etc. Pentru oamenii de litere în general, e o sursă bună de idei de întors pe toate fețele și-și recompensează cititorii cu diverse plăceri.
În afară de certitudini, pe care nu se ferește deloc să le afirme, „Misterul regelui. Despre scris” îți furnizează o grămadă de întrebări. După, să zicem, „Cursurile de literatură” ale lui Vladimir Nabokov, după „Scrisori către un tânăr romancier” de Mario Vargas Llosa sau „Confesiunile unui tânăr romancier” de Umberto Eco, cartea lui Stephen King, scriitor din cu totul alt teritoriu al literaturii, poate fi o vreme un ghid prin labirint. Dar numai dacă respectați condiția esențială: „Vă puteți apropia de actul scrisului cu nervozitate, emoție, speranță sau chiar disperare – senzația că nu veți reuși niciodată să puneți pe pagină tot ceea ce aveți în minte și în suflet. Vă puteți apropia de acest act cu pumnii încleștați și cu ochii îngustați, pregătiți să faceți ravagii și să-i doborâți pe toți. Vă puteți apropia de el pentru că vreți să convingeți o fată să vă ia în căsătorie sau pentru că vreți să schimbați lumea. Apropiați-vă de el în orice fel doriți, dar nu cu lejeritate. Dați-mi voie să repet: nu trebuie să vă apropiați cu lejeritate de pagina albă”.
Print