Manuela Hărăbor: Ca să poți să-ți mărturisești credința public, ai nevoie de foarte multă dragoste

A debutat la 4 ani în filmul „Veronica” și apoi a devenit una dintre imaginile cele mai puternice din cinematografia noastră. Simina din „Pădureanca” rămâne unul dintre cele mai frumoase roluri din filmul românesc. A jucat în „Rochia albă de dantelă”, „Secretul armei secrete”, „Crucea de piatră” și multe alte producții la fel de cunoscute. A fost angajată la Teatrul de Comedie, până când, la mijlocul anilor ’90 a hotărât să plece din țară. Când s-a întors, a găsit ușile teatrelor închise. Manuela Hărăbor este cunoscută pentru puterea cu care luptă pentru drepturile copiilor cu autism, vorbind deschis despre problemele fiului ei, Andrei. Despre teatru, copilărie, o întâlnire cu Mircea Veroiu, într-o casă dintr-o zonă azi dispărută din București, despre Revoluție și despre Dumnezeu, am stat de vorbă cu Manuela Hărăbor, într-o după-amiază de decembrie…

N-am văzut-o prea mult pe scenă pe Manuela Hărăbor în ultimii ani. E o alegere?

Din păcate… așa a fost să fie. Eu sunt genul de om care nu prea știe să intre cu forța undeva unde simte că din varii motive nu e bine-venit. Am fost angajată la Teatrul de Comedie până în 1995. S-a întâmplat să-l cunosc pe soțul meu și să decid, spre binele lui Andrei, să plec din țară, la New York. N-am fost plecată foarte mult, doar vreo câțiva ani, țineam legătura cu colegii mei, când veneam în țară mergeam la toate spectacolele. În 2000 sau 2001, am decis împreună cu soțul meu de atunci, să ne reîntoarcem în România și atunci am bătut la ușă, era deja director George Mihăiță, care mi-a spus zâmbind că locurile sunt deja ocupate… A urmat o perioadă în care am fost foarte ocupată, am pus, împreună cu soțul meu, bazele studiourilor Kentauros, dar am încercat și atunci să fiu pe la castinguri, însă lumea m-a catalogat cum că eu, de fapt, n-am nevoie de bani, de nimic și că trăiesc foarte bine… Și încet, încet, am fost scoasă din circuit. Am vorbit cu mai mulți directori de teatru, dar nu s-a legat absolut nimic, iar mie mi-e rușine să mă duc și să zic: „Te rog frumos, angajează-mă, că mi-ar plăcea să-mi reiau meseria.” Eu tot sper… Cred că încă nu mi-a trecut timpul.

Deci mirajul nu s-a dus?

Evident că nu. Ceea ce știu să fac cred că și-ar găsi locul în oricare din teatrele din București la ora actuală. Joc teatru independent, dar nu mă satisface pe deplin… Unele ajung să fie la un nivel acceptabil. Depinde cât timp se alocă unui proiect. Iar de bani nici nu mai vorbesc, că toate pe care le-am făcut au fost fără bani, urmând să fiu plătită din încasări. Oricine se gândește să pună un spectacol, primul gând e să-l scoată cât mai repede ca să înceapă lumea să-și ia banii. Drept care lucrul la un spectacol independent este foarte scurt. Eu înțeleg că se merge pe moda asta occidentală, dar eu nu cred că așa trebuie făcut teatrul, chiar dacă știu că așa se face în foarte multe țări. Eu nu cred că teatrul se poate muta dintr-o sală adevărată într-un bar. Cred că ar trebui inventat un alt cuvânt care să denumească acest fenomen, nu „teatru”… Poate sunt eu de modă veche, poate am crescut eu în preajma unor actori care m-au influențat: nu mă mulțumește ușor orice. Chiar dacă uneori fac și lucrul ăsta, joc la Godot, am jucat la Lăptăria lui Enache, fac asta pentru a fi conectată cu publicul și, evident, și ca să mai aduc un 500-800 de lei acasă, dar nu sunt pe deplin mulțumită și nu pot să spun: eu joc în continuare teatru.

În perioada de la New York, nu ați fost tentată să jucați acolo? Să mergeți la castinguri?

Țin minte că în acei ani la New York, plecată din Teatrul de Comedie, neștiind și sperând că noua mea viață și căsnicie vor dura până la sfârșitul zilelor și vor umple toate golurile, rejucam spectacolele în minte, în somn… Dar uneori mă temeam că la un moment dat mă voi urca în primul avion și voi pleca. Cât am fost acolo, am refuzat să merg la teatru. Eu am făcut atunci o alegere fără să-mi dau seama. Aveam 27 de ani când m-am măritat și am plecat și n-am căutat oportunitatea de a-mi continua cariera acolo, pentru că nu mi s-a părut corect. Eu n-am plecat acolo să alerg din casting în casting, ar fi trebuit să merg cu avionul la Los Angeles… Și mi s-a părut că nu e corect față de soțul meu să-l abandonez, pentru că noi am hotărât să fim unul lângă altul uman. Și m-am gândit cum ar fi să-i spun eu acum că, de fapt, eu vreau să-mi continui cariera, după ce am ajuns acolo și m-am văzut cu sacii în căruță. M-am focusat pe căsnicie, am început să caut soluții să-l aduc pe Andrei. Nu știu acum dacă atunci când trag linie sunt rezultă că am câștigat sau am pierdut, dar știu că am încercat ca din punct de vedere uman să nu fiu trădătoare.

Ați început să jucați de când erați copil. Dar când a devenit ceva conștient gândul de a face actorie? Gândul că ăsta e drumul în viață…

Eu m-am trezit în platoul de filmare, nici nu știam altceva… Dar a fost, într-adevăr, o întâmplare decisivă pentru mine. Prin clasa a X-a, când trebuia să dau treapta a doua, m-am gândit eu să învăț, totuși, o meserie. Și profesorul meu de fizică m-a ghidat să fac medicină. Zice: „Te repartizează undeva la țară, acolo o să fii doamna doctor. Ai nevoie de-un ou, o brânzică, se rezolvă.” (râde) Așa că i-am anunțat pe ai mei că eu dau la medicină. Tata s-a uitat la mine peste ochelari, dar n-a comentat. M-am apucat eu, mi-am luat cărți… Dar după vreo două luni mi-am dat seama că eram cam depășită de situație. Chimia era o limbă din care nu pricepeam nimic. Numai că eu nu sunt genul care să se lase cu una, cu două… Dar s-a întâmplat ca în perioada aia să fiu chemată la o nouă probă de filmare, de Mircea Veroiu, pentru filmul „Adela”. Am luat cartea, am recitit-o, mi-am imaginat ce-o să mă întrebe, dacă o să mă pună să citesc ceva din ea. Cred că era luna aprilie, mai, început de primăvară, ploua… Am mers pe jos până acolo, undeva într-o clădire din zona fostei Operete, înainte de demolare. Îmi rămâne și acum imaginea tatei, cu o umbrelă mare în mână. Am mers pe niște străduțe cu vile superbe. Și am ajuns în fața unei vile cu o poartă din fier masiv. Tata mi-a zis să urc treptele și să intru. L-am întrebat dacă nu vine cu mine și mi-a zis că or să zică după aia că sunt copil mic și am venit cu tata de mână. Așa că am urcat, am deschis ușa, m-a întâmpinat regizorul secund, care mi-a arătat o ușă și mi-a zis: „Uite, aici e biroul dlui Veroiu, te așteaptă”. Imaginea acelei vile era filmică, o casă veche, cu uși de 2 metri și jumătate, mobilă stil, niște fotolii imense în hol, parchet, mirosea a stejar, iar eu aveam atâtea emoții că simțeam că o duc pe toată pe umeri. Am bătut în ușă, nu mi-a răspuns nimeni, am mai bătut o dată și am auzit într-un final: „Intră!” Am deschis ușa. Înăuntru erau un birou masiv cu un fotoliu în spate, unde stătea ascuns domnul Veroiu. Am zis „Bună ziua”, el nu mi-a răspuns, mi-a făcut semn să mă așez și a început să se uite la mine. Multe minute. Și după o tăcere interminabilă m-a întrebat câți ani am. Și eu i-am răspuns: 16. Și iar a tăcut. Și după alte minute de tăcere mi-a zis: „Uite ce e, e o vârstă foarte specială și știu că sensibilitatea unui adolescent e foarte specială. Și ce spun acum îți spun ca un părinte unui copil, să nu mi-o iei în nume de rău. Nu e vina ta, ai fi imaginea perfectă a Adelei, dar mie mi-e frică să lucrez cu copii”. Și mi-a mai zis: „Îți doresc succes și cred că poți să faci meseria asta”. Am ieșit pe ușă și am izbucnit în plâns. Tata mă aștepta cu umbrela în ploaie și când m-a văzut ieșind plânsă toată a zis: „Ce ți-a făcut că-l omor.” I-am povestit totul pe drum și atunci i-am spus: „Știi ce, las chimia și biologia, eu o să fac asta că poate îmi ajută Dumnezeu să lucrez cu Veroiu când m-oi face mare”. Și peste doi ani, am făcut „Pădureanca”.

Unde v-a prins Revoluția?

Acasă, în București. Eram manechin la UCECOM pe vremea aia. Eram singură acasă. Părinții mei plecaseră la țară să aducă de-ale gurii pentru Crăciun. Eu, când eram singură, nu dădeam drumul la Europa Liberă și nu prea știam ce se întâmplă. Dar mi-a spus o colegă că sunt mișcări la Timișoara. Pe 20 decembrie, era pustiu prin oraș, ne întorceam pe jos de la UCECOM pe splaiul Unirii și aproape de intersecția cu fosta Operetă am văzut primele taburi. Și mi-am dat seama că nu e bine. În seara aia știu că au venit sora mea și cumnatul meu și am plecat cu ei spre Universitate, iar la Colțea am auzit deja primele împușcături. Un băiat a căzut rănit, am văzut sânge pe caldarâm și ni s-a făcut frică și ne-am întors. Era ca un film… Când a plecat Ceaușescu, eu cu tata am zis să mergem la Televiziune. Am luat metroul până la Aviatorilor și am ajuns până în studioul de unde transmiteau. La un moment dat a fost o busculadă și nu știu cine a anunțat că se pleacă de acolo și se merge în Piața Palatului. Tata a avut inspirația să zică să plecăm acasă. În seara aia eu am făcut o criză de personalitate și aproape că m-au legat de scaun că eu voiam să plec în piață. Mama și tata îmi spuneau că se moare pe străzi. Dar pe mine mă apucase un avânt revoluționar…

Care a fost momentul care v-a schimbat cu totul viața?

Am rămas însărcinată în ianuarie 1990, imediat după Revoluție, Andrei a fost dintre primele sarcini care au scăpat cu viață. Eu m-am bucurat, era prima dată când eram însărcinată, eram îndrăgostită… E o imagine care n-o să mă părăsească niciodată. Mi-aduc aminte că m-am dus la primul control la maternitatea Bucur, medic era tatăl unui coleg de facultate. Și ne știam, mă cunoștea. M-am dus la el într-o zi și țin minte holul maternității Bucur care arăta atunci sinistru. Erau multe, multe femei care așteptau pe culoar și, la un moment dat iese el din cabinet și avea o privire de animal hăituit. Nu mai avea lumină în ochi, era foarte obosit, și-a scos mănușa și a aruncat-o la un coș. M-a văzut de departe și a rămas cu ochii la mine. M-am apropiat de el și atât mi-a zis: „Manuela, și tu?” Eu nu m-am prins la ce se referă. I-am spus veselă că sunt însărcinată. Zice: „Și ce vrei să faci?” „Păi”, zic „am venit să mă controlați…” Și dintr-odată s-a luminat, m-a luat de mână, m-a băgat în cabinet și mi-a zis: „Tu nu înțelegi ce trăiesc eu de trei luni de zile. Fac sute de avorturi pe zi.” Femeile nu veneau decât să dea sarcinile afară. Când s-a deschis ușa la libertate și n-a mai fost în vigoare decretul, femeile au omorât în acel an mii de copii… De-asta spun că Andrei este unul dintre supraviețuitori.

Totuși, viața alături de Andrei n-a fost un traseu ușor. V-ați întrebat de-atunci de ce Dumnezeu a vrut așa?

Nu m-am întrebat. Întâi pentru că eram foarte tânără, aveam 22 de ani când l-am născut pe Andrei. Nu mai eram împreună cu tatăl lui. Mi-am asumat. Și asta m-a ferit să mă plâng sau să dau vina pe cei din jur, a fost hotărârea mea. Am luat-o ca atare. Nu m-am întrebat de ce mi s-a întâmplat mie, cum ar fi fost dacă ar fi fost altfel. Evident că la început eram nedumerită, pentru că nu știam cu ce diagnostic am de-a face, a fost diagnosticat greu și târziu, nu existau terapii. Dar părinții mei m-au ajutat enorm.

N-au fost momente de revoltă?

Nu, niciodată. Niciodată n-am îndrăznit să ridic ochii la Cer… Dumnezeu știe ce are nevoie fiecare. În niciun caz nu trebuie să te cerți cu Dumnezeu, Lui trebuie să-i mulțumești pentru tot. Și pentru alea care ție ți se par ție incorecte. Că nu știi ce bine îți vor aduce, de fapt, ție la final. El vrea să ne ducă pe toți spre mântuire. Numai că noi suntem atât de mici și nu înțelegem judecata Lui. Și de-asta cred că cea mai mare filozofie de viață e să accepți tot ce ți se întâmplă cu bucurie și seninătate.

Și când ați înțeles lucrurile astea?

Inconștient, eu am simțit prezența lui Dumnezeu tot timpul. Iar mai târziu am ajuns să vorbesc cu părintele Valerian, Dragoș Pâslaru…

Vă știați dinainte?

Nu. Nu ne-am întâlnit la niciun film, nu ne cunoșteam. La un moment dat se întâmplau niște schimbări cu Andrei, era într-o perioadă de pubertate, el începuse să vorbească, depășiserăm prima etapă cu terapie. Dar la momentul acela cred că făcuse câteva crize de epilepsie, nu găseam răspuns de la medici, nu știam ce tratament să ia. Și la un moment dat Magda Catone mi-a zis să trimit un pomelnic, la colegul nostru Dragoș Pâslaru, care e călugăr la Frăsinei. Eram în Postul Paștelui. Am trimis pomelnicul, niște alimente și am pus acolo și o scrisorică în care am spus cine sunt și ce probleme am. Și la vreo săptămână primesc un telefon și-mi zice: „Sunt părintele Valerian”. L-am întrebat de unde are telefonul meu. Zice: „Să vezi cum lucrează Dumnezeu. În ziua în care am primit pomelnicul și scrisoarea de la tine, fix atunci a venit Nicolae Mărgineanu, care a adus la stăreție niște DVD-uri, printre care și cel cu Pădureanca”. Și mi-a spus atunci că el e lângă mine, dacă vreau să mă ajute. A avut grijă de mine, mă suna în fiecare zi. Și încet, încet mi-a dat așa de multă încredere în mine, a dus o muncă duhovnicească și psihologică cu mine. Încet, încet au început să se rezolve lucrurile, eu am căpătat tot mai multă încredere, iar el mi-era ca un frate mai mare. El a știut să ajungă la sufletul meu atât de bine și profund… poate și pentru că aveam aceeași meserie. Cred că asta e cea mai mare milostenie. Milostenia e dincolo de un sandviș sau o pâine. Este atunci când îți faci milostenie cu un suflet, că e un om singur, bolnav sau rătăcit, eu cred că aici trebuie să lucrăm. Așa se naște bunătatea. Și de aici altă bunătate, căci cel care a primit ajutor, dă mai departe și învață cum să ajute. Eu îi datorez totul părintelui Valerian.

Dar trăim într-o lume în care nu e „la modă” să crezi în Dumnezeu?

Când n-a fost Dumnezeu hulit? Dacă ne e teamă de ce-o să spună lumea, atunci e problema noastră. Aici e lupta fiecărui creștin în parte. Ca să poți să-ți mărturisești credința public, indiferent ce spun ceilalți, ai nevoie de foarte multă dragoste. Curajul ți-l dă Dumnezeu. Noi nu suntem singuri… E ca și cum eu îl iubesc pe Andrei, dar mie mi-e rușine să spun asta, pentru că el e autist. Or, eu îl iubesc și mărturisesc asta. Dragostea n-are nicio legătură cu rușinea. Când e loc de rușine înseamnă că acolo scârțâie ceva. Eu n-am simțit povara crucii niciodată, pentru că eu am acceptat-o, n-am cârtit și în clipa aia Hristos mi-a dus-o în spate. Nu ne ducem noi crucea. Cine crede că-și duce crucea, e o mare păcăleală…

Cât de greu e la modul concret să crești un copil cu probleme de sănătate în societatea noastră?

E greu. În primul rând pentru că nu există terapie. Ce există până acum e individuală, independentă și cu mulți bani. Părinții fac credite și-și vând casa ca să poată face terapie copilului. E o nerușinare pentru societatea românească. În 27 de ani cât au trecut de la Revoluție, să nu existe în fiecare cartier sau măcar în fiecare sector un centru pentru copii cu autism. E o lipsă de empatie totală și un refuz total de a ajuta niște oameni. Eu, dacă aș fi șef de stat sau de guvern, mi-ar fi rușine să mă duc la Bruxelles și să mă bat cu pumnii în piept că am făcut penitenciare la standarde europene, când mie îmi mor copiii în spitale. Dacă trag linie, pentru poporul român nu s-a făcut absolut nimic. Și acum nici nu vorbesc de culori politice, că s-au perindat toți pe la putere. Stăm foarte rău la capitolul ăsta.

Care e cel mai frumos lucru învățat de la Andrei?

Să iert. E cea mai mare lecție. Și e o lecție pe care o învăț în fiecare zi.