Nu știu alții cum sunt, dar eu, când mă gândesc la studenție, mă opresc imediat la lungile nopți nedormite, petrecute printre cărți, dar și prin baruri, după concerte, până când răsare soarele. Împreună cu oameni plini de dispreț la adresa celor care nu fac la fel, oameni revoltați că nu sunt înțeleși, oameni convinși că binele e de partea lor, pentru că intelectul le freamătă încântat în discuții prelungite până în zori. Ei bine, același sentiment l-am retrăit, după destui ani, în Sibiul plin de viață și de spectacole care se înșiră unul după altul, trimițându-te dintr-un loc în altul. În acest weekend, frumusețea nopților nedormite din studenție s-a întors brusc, firesc, într-un maraton de teatru cu folosul și farmecul lui.
Pentru mai bine de 25 de ore de teatru nonstop au descins la Hermannstadt zeci de studenți și actori tineri. Ieri, duminică, Marcel Iureș a stat de vorbă cu localnicii reverențioși, la început ușor reticent și distant, chiar pus de zeflemea, apoi, încet-încet, mai cald, mai modest, mai aproape de întrebările prețioase sau nevinovate ale unui public venit să-l asculte pe actorul pe care rar are ocazia să-l vadă jucând. Se întâmpla în jurul prânzului, după o noapte în care mulți dintre spectatorii nu puseseră geană de geană. Pentru că la „Respiră. Teatru“ nu se doarme, nici la propriu, nici la figurat. Acolo chiar se joacă teatru nonstop, ca într-un oraș ireal, cu clădiri frumoase, cu felinare, poduri și o mulțime de voluntari ca niște furnicuțe ce nu se odihnesc niciodată, ca într-un loc în care oamenii se îmbulzesc, se ceartă după ce a bătut miezul nopții să prindă un loc la un spectacol dintr-o sală a Facultății de Teatru, dintr-o cafenea de lângă Podul Mincinoșilor sau într-un pub gălăcios, în care publicul ocazional e în delir. Și, nicio problemă, stă și în picioare, stă și în fum.
Așa a arătat, pe scurt, noaptea dintre sâmbătă spre duminică la Sibiu, unde s-a desfășurat, în 30 și 31 martie, ediția a treia a festivalului organizat de Asociația Culturală Bis. Visul unei nopți de primăvară, cu personaje puse pe șotii, cu albinuțe neobosite, cu ecusonul de gât, cu artiști de care dai peste tot. Ore năucitoare, în care n-ai timp să te dezmeticești, dar la care n-ai renunța, atmosfera e plăcută pentru că e bine temperată. Departe de aerele de superioritate sau condescendență ale multora din categoria consacraților, departe de morga profesorală a, iarăși, multor artiști, departe de gălăgia grosolană și adesea stupidă a găștilor care beau bere de relaxare într-un pub cu ștaif. Departe de toate astea, festivalul a respirat un aer tânăr (publicul este preponderent tânăr și e lesne de înțeles de ce) de la primul spectacol, „Emigreișăn Drim“, o variațiune comică pe tema visului românului de a-și găsi fericirea în altă parte, până la ultimul, poveste pseudoteatrală cu muzică live intitulată „Despre vise și alte amăgiri“, spusă de trupa Lipicioșii.
Și chiar despre vise și alte amăgiri este vorba în toată aventura tinerilor sibieni care au adus poezia la micul dejun, au făcut înviorarea în pijama în Piața Mare, cu noaptea în cap, sub coordonarea actorului Florin Coșuleț, au luat lecții de spălat pe dinți în Piața Schiller, au stat de vorbă cu Marcel Iureș la Librăria Humanitas și mai ales au făcut teatru, fără oprire, toată ziua și toată noaptea, pentru oameni care nu erau preocupați nici cât negru sub unghie de somnul pe care-l sar într-o noapte. Nici gând, treburile lor erau altele. Să asculte vorbele lui Maiakovski, atât de triste, pline de umor într-un show cu muzică rusească numai bună de trezit nostalgiile într-un pub arhiplin, să afle apoi povestea unei micuțe rătăcite și a unui dinte, tot rătăcit, din „Dragonul de aur“, spectacol realizat la UNATC, să treacă la o jucărie lucrată de Florin Piersic Jr., pe numele ei „Colibri“, după Garret Jon Groenveld, și apoi, mai departe, la nebunia și înțelepeciunea faimosului Zorba Grecul, la „Amalia respiră adânc“, textul atât de consistent și atât de reușit al Alinei Nelega, interpretat de data asta de Andrada Grosu, apoi la „Romeo și Julieta“, spectacol studențesc în dramaturgia și regia lui Bogdan Sărătean. Apoi la…, apoi la… Spectacolele trebuie să continue, desigur.
„Și anul trecut a fost super. E altceva, publicului îi place festivalul, poți să vezi ce se montează în alte părți și să cunoști oameni din aceeași sferă“, îmi spune Cristina, o studentă cu care am împărțit o cafea pe treptele Facultății de Litere, după miezul nopții, în așteptarea unui spectacol. „Am venit să văd cum joacă cei de la UNATC. Și încă o dată mă bucur că nu m-am dus la UNATC și am venit la Sibiu“, iată o impresie pe care mi-o comunică sincer un student la actorie, cu câteva ore înainte de a juca într-unul dintre spectacole. „Schema asta de regie am mai văzut-o de cel puțin trei ori“, comentează profesoral, tot pe nocturnă, un domn între două vârste, în jurul căruia roiesc câteva domnișoare nonconformiste, cum le stă bine unor artiste aspirante, vizibil intelectualizate. Alte voci și alte game, Sibiul e cuminte de dimineață, se aud doar clopotele de la catedrală, înainte să înceapă înviorarea, frânturi de conversație se întâlnesc în aerul răcoros, în timp ce oamenii cu ecusoane atârnate de gât se grăbesc – ei sunt într-o eternă grabă – undeva, că începe ceva.
Așa a fost la „25 de ore de teatru non-stop“, fără discuții despre direcții estetice, fără lamentări despre ce nu poți face în teatrul românesc, fără politețuri excesive și, pe de altă parte, fără grosolănii care se te facă să te înroșești. Organizatorii nu au alergat după spectacole-vedetă sau după demonstrații de un fel sau altul, ci s-au lăsat purtați de visul unei nopți de primăvară, început în 2011, spune Bogdan Sărătean, directorul festivalului. Nebunia curată a unor juni care știau deja că cel mai bun mod de a învăța este a acțioana, explică el. 22 de espectacole, conferințe și workshopuri în peste 25 de ore. E mult? E puțin? Întrebările sunt inadecvate, bineînțeles, căci nu e vorba despre cantitate. E vorba despre calitatea unor dorințe și intenții, despre calitatea unui stil de viață care trebuie să țintească sus, dacă vrea să ajungă undeva. Numai așa există șanse. Exact cum le spunea, încet, Marcel Iureș, artistul care nu dă niciodată sfaturi, tinerilor veniți să stea de vorbă cu el la librărie, într-o dimineață apăsătoare, în care numai oamenii de festival sunt pe stradă și mamele cu copii în cărucioare. Apoi se lasă seara, vorba poetului, și Marcel Iureș îi așteaptă la Teatrul Gong, să le spună povestea lui Ivan Turbincă.
Print