La a XXIV-a ediție a Festivalului Internațional de Teatru de la Sibiu, desfășurată în perioada 9-18 iunie, spectatorii au putut vedea și o producție a Teatrului Act din București, regizată de Alexandru Dabija, intitulată „N-ai tu treabă!”. Marcel Iureș, titlularul rolului principal, de asemenea director al primului teatru privat din București, a fost invitatul reputatului om de teatru George Banu la conferința găzduită de Librăria Habitus în ziua următoare reprezentației. În prezența a numeroși participanți, dialogul a început de la schimbarea survenită în destinul artistic al actorului prin colaborarea cu Alexandru Dabija, a surprins secvențe din istoria Teatrului Act, poveste de succes care împlinește douăzeci de ani în 2018, și a ajuns la cinema și la relația artistului cu posteritatea. Exercițiu de sinceritate, exercițiu de memorie și exercițiu de lucitate în fața spectatorilor, conferința ca un spectacol fără măști, din care reproducem în continuare câteva fragmente, a făcut o schiță de portret a unui artist care vorbește cu simplitate despre drumul pe care și l-a ales.
Să o iei mereu de la zero
Eu sunt un om foarte timid și mă intimidează multe lucruri. Nu am un plan. M-am ghidat după miros, după intuiția lui Alexandru Dabija, de exemplu, care e un fel de alter ego. Sunt foarte atent la ce gândește, la ce mai spune, la cum zice, la cum face. Și mă țin și eu după cârd, cum e și normal. Am o relație cu comunitatea, cu breasla. Fără ea, nu poți exista. Actoria e o meserie conjugală. E o logodnă continuă. Cred foarte mult în trăitul împreună.
Știu sigur că de unul singur nu pot. Admir foarte mult pe orice actor care spune poezii, de exemplu. Eu nu pot, pot cel mult să le citesc. Probabil că e o treaptă evolutivă pe care n-am atins-o.
E frumoasă meseria noastră. Dai de tot felul de situații, de tot felul de personaje și ceea ce e formidabil e cum rezistăm. Cum naiba rezistă un actor, când o ia mereu de la zero? Că a fost Richard, că a fost Moromete, nu contează, trebuie s-o ia mereu de la zero. Și cel mai greu e să uiți ce-ai făcut. E spectaculos. E frumos. Omul modern trăiește dedublat în permanență – știe că știe, știe ce a spus, știe multe, gândește pentru celălalt și e surprins că celălalt nu-i spune ce aștepta să audă.
În plus, pur și simplu sunt un om curios. Fără să fiu un mare gurmand, ca să folosesc o metaforă, pur și simplu sunt curios să văd cum pot face eu. Înăuntru e o ființă care merge pe pipăite, ca orbul, nu poți să-i ceri să fie dezinvoltă din prima. Dacă te respecți pe tine, o iei ușor, după miros, după simțuri, și le pui cap la cap.
Eu am norocul de a avea însoțitori. Mi-au dat atenție mari regizori. Poate că am fost un om interesant, un actor dispus să facă foarte multe lucruri, cu limitele lui. Asta e problema omului modern: descoperă cine e și nu-i place sau îi place așa de mult, încât devine dubios! E o formă de narcisism invers.
„Hazul” sincerității
Schimbarea mea ca actor este rezultatul lucrului cu Sandu Dabija. „Ia uite, domnule, tu ai umor! Formidabil! Credeam că ești serios tot timpul!” mi-a spus într-o zi. Și chiar eram serios tot timpul. Și când trebuia, și când nu trebuia. Dar partea de Băilești, de oltean, m-a ferit de pedanterie, deși ea mi-a plăcut la un moment dat, pentru că e atractivă și pedanteria. După aceea m-am prins și eu că am umor. E cumva și un dar al vârstei. Parcă îți mai crește ceva. Eu am livadă de meri, pruni care au 120 de ani. Am tuns perie un măr crețesc de 120 de ani, iar acum are o coroană de zici că are 25 de ani. Fomidabil! Cred că ceva de genul ăsta se întâmplă cu umorul la oameni. Nu mai e riscant, începe să le facă plăcere, e o nevoie de a fi normal, de a spune lucrurilor pe nume. Sinceritatea e extrem de hazlie. Să fii sincer, să spui ce crezi e minunat. Umorul e bun.
Când mă autoanalizez, mă duc mult la ai mei, la olteni, care au o genă a dubiului. Ei nu sunt siguri de nimic și, chiar și când sunt, îl testează pe celălalt să vadă el în ce situație e. Există multe expresii de genul: „Ce vorbești, domnule?”; „O fi, domnule, dacă spui dumneata”, „Poți să știi cea mai ieșit acum pe lumea asta?”.
Independența artei și arta independenței
Încerc să trăiesc cât mai simplu. Cred foarte mult în atenția tridimensională și fac după puteri. În felul meu de a fi lasă o urmă faptul că am luat-o razna, fără să fiu vehement sau critic la adresa sistemului. Dar a ajuns un mod de a fi – eu nu mai percep ideea de spectacol, de spectaculos, de frondă. Dimpotrivă, am și încercat să aduc cu picioarele pe pământ ideea de independent. Acum toată lumea e idependentă, doar ne naștem independenți și murim tot independenți. Independența în cultură presupune un fel de a trăi prin tine, asumându-ți deciziile și înaintând cât se poate cu propriile-ți puteri – cu greșeli, cu poticneli, cu genunchi rupți. Asta e tot. Cum se face chestia asta vine pas cu pas.
Da, e mai greu pe străduțe, fără GPS, decât pe autostradă, dar descoperi mult mai multe lucruri. Repet, cu toate că rămâne aceeași ca intenție, ca atitudine, ideea de independent se transformă în fiecare zi. Am auzit vorbe grele, unele dintre ele spuse chiar de mine: Arta nu depinde de stat, de politică, de bani. E adevărat! Teatrul, ca artă, nu depinde de nimic. Depinde de spectatori în primul rând, de temperatura pe care o ai, de intenții, de destin, de noroc, dar nu de stat și nu de finanțe. Faptul că s-a venit cu niște gologani sau cu niște premii n-are legătură cu destinul profund al teatrului. Depinzi de generozitatea unui ministru, a unui primar etc., dar intenția, prima intenție, n-are nicio interfață financiară. Eu am un singur stăpân, un singur domn: publicul. Fără public, nu exist. Ca actor, la mine în baie pot fi genial. Dar trebuie să mă verific pe scenă, în piața publică. Restul e poveste, e detaliu. Eu joc pentru publicul meu.
Teatrul Act. File de poveste
Am avut o discuție lungă cu Sandu Dabija. Cum facem să ridicăm la o scară mai mare spectacolul „Absolut!”, de exemplu? La limita vizibilității și a audibilității, a zis el, dar fără lavaliere. Cum nu cad avioane din cer și nu se aprind flăcări, într-un asemenea spectacol actorul trebuie să fie la o distanță cât de cât umană, vizual și sonor, de public. Oamenii trebuie să înțeleagă ceva. Dacă nu, joc în sala de sport, punem patru plasme, le iau paralele, dar nu mai e teatru, e stand-up comedy. Teatrul e natural, nu e din plastic.
Asta e și unul dintre secretele Teatrului Act: tu, spectatorul, ești foarte aproape de tot ce se întâmplă acolo, iar tu, actorul, ești tot timpul la prim-plan. E un spațiu care, deși la anul va împlini 20 de ani de existență, nu e saturat din punct de vedere imagistic. Fantomatic, el încă absoarbe mult. Nevoia oamenilor de a fi aproape de actori pare nesfârșită. Cred în felul ăsta de a e te raporta perceptiv din mai multe direcții – poți să vezi actorul din față, din spate, dintr-o parte…
Țin minte reacția meșterului meu Marin Moraru și a lui Gheorghe Dinică, Dinică fiind mai îndrăzneț. Ca orice discipol, ca orice fost student, am vrut să le dăruiesc acel spațiu ca să facă ce vor ei acolo. Au venit amândoi, au stat un sfert de oră, i-am întrebat cum merge. „Ești nebun?” m-a întrebat Marin. „Tu joci aici?” „Da”, zic. „Păi n-am unde să mă ascund aici, eu mă mai odihnesc din când în când, îmi mai trag sufletul, iar aici n-am pe unde să ies. Și sufleorul?” „Nu există”, i-am răspuns. „Aoleu! Hai, Gigi, să mergem!”. Iar Gigi mi-a spus: „Nu insista!”. Probabil însă că, dacă aș fi insistat, ar fi făcut ceva.
Acest spațiu, în care oamenii sunt atât de apropiați, unifică și nevrozele. Noi suntem niște pretendenți la nevroză, la o formă monologală, în buclă. La Teatrul Act e un spațiu unde poți să te exprimi până la capăt. Am tot vorbit cu dramaturgi mai mari și mai mici: Scrieți, domnule, piese cu și despre asta. E nevoie să fie abordate nevroza socială, nevroza adolescentină, nevroza politică. Se por face foarte multe lucruri în zona asta. Am discutat mult cu domnul Dabija, coloana vertebrală a Teatrului Act, căruia i se datorează atât de mult. Ca artist, trebuie să intri în rezonanță: cu boala, cu neputința, cu visul.
În plus, mai zic o dată: în spațiul de la Teatrul Act, în pivnița aia, s-a suferit enorm. Are o încărcătură colosală de suferință, cum am aflat pe parcurs. Acolo a fost una dintre închisorile Securității. Dacă înnoptați acolo, o să auziți plânsete, dialoguri, suspine. Pentru omul postmodern, e ca în pescuit: puteți merge acolo să pescuiți fel de fel de stări și senzații. Există un echilibru și părerile față de lacrimile și eroismul acestui spațiu se reglează cumva. Notorietatea pe care am dobândit-o eu și insignifianța, noutatea, micimea spațiului se balansează.
Una dintre victorii este că o parte din publicul bucureștean a făcut potecă în pivnița aia. Mulți au și declarat că nu mai vor să audă de alte teatre. Și asta nu e puțin lucru.
Filmul, după teatru
Mă interesează în continuare cinemaul, pe care îl consider un vehicul frumos în călătoria asta.
Filmul are însă o componentă tehnică decisivă – la un moment dat, altcineva face ce vrea el cu tine. Tu te străduiești să ai tot ce trebuie , fața, vocea, lacrimile, dar altcineva pleacă cu cutia aia sub braț. Eu fac tot ce pot, tot ce ține de mine, întâmplă-se orice s-o întâmpla!
Fiind obișnuit de pe scenă să mă uit în ochii partenerului, să am o relație cu el, la filmare a trebuit să învăț să mă uit pe lângă. Și am făcut-o pe asta. Am jucat cu nasturele unui domn din fața mea. Și cică a ieșit bine. Filmul folosește în proporție de 90% combustia din teatru. E teatru filmat, cu o anumită tehică, filmat pe o direcție. Așa sunt ultimele filme și seriale pe care le-am făcut.
Posteritate și iluzie: „Nu se termină nimic”
Cum se poate să fiu notoriu și să nu vreau posteritate cu statuie, forma supremă de ruină? E adevărat că sunt așa? Nu cumva sunt ipocrit? Ba da, dar sunt sincer. Dacă nu ești ipocrit, recunoști că-ți place să rămână o urmă după tine: o poză, o carte, un film, o cruce în cimitir. Îți dă senzația că firul tău de nisip înseamnă ceva, e o iluzie la dispoziție și nu trebuie să muncești pentru ea. E invers. Cum faci să păstrezi măsura iluziei așa cum a lăsat-o natura? Totul e trecător? Merită totul trecut la posteritate? Mai stai de vorbă, te mai gândești și parcă nu merită tot…
Metafizic, nu cred în nicio formă de posteritate a actorului, cu excepția asta, pe care o poți îndrăgi, chiar dacă-ți dă frisoane, chiar dacă te expune la maxim. Întâlnirea cu tine, dacă aș putea s-o prelungesc la maxim, până mor, ar fi o formă de posteritate. Dacă pot să văd publicul tot timpul e o formă de posteritate.
Altfel, mă iau și eu după reacțiile echipei de fiilmare. Ne-am pus cu toții pe un bocet uriaș, eu luându-mă după ei, care plângeau că se termină… „Să fim serioși!” le-am zis: „Ce se termină? Nu se termină nimic. Eu o să trăiesc cu voi încă cincizeci de ani.” Și acum am momente de tandrețe în care m-am simțit ca acasă la filmare cu niște englezi și niște singaporezi, că la ei e chiar internaționalistă echipa.
Și cu rolurile e la fel. Le țin minte tot timpul, pentru că trăiesc cu ele tot timpul, mi le spun nonstop, ba chiar găsesc nuanțe și le verific pe scenă.
Print