Marcela Nistor: Pe mine România m-a învățat că nu e o problemă să spui ce simți

Foto Andrei Gîndac

Marcela Nistor a câștigat, la Gala Hop 2017, Premiul „Sică Alexandrescu”, după ce a prezentat monologul „Nu știu ce”, un colaj după scrisorile dintre Cehov și Lika Mizinova și „Pescărușul”. Vine din Republica Moldova, s-a născut într-un sat de lângă Chișinău, pe nume Bulboaca, și a studiat actoria la UNATC București. A fost Julieta în „Romeo și Julieta” la Teatrul Metropolis, în direcția de scenă a lui Victor Ioan Frunză. Am stat de vorbă noaptea, târziu, la final de Gala Hop, după ce, pe malul mării, am aprins lampioane pe care am scris replici preferate din Cehov și le-am înălțat deasupra mării…

Ce ai scris pe lampion în seara asta?

Nu-ți spun, dar sunt foarte multe replici din Cehov care-mi plac. De fapt, îmi place mult cum gândea Cehov și pot să înțeleg de unde vine comedia la el…

Să înțeleg că ți-a plăcut tema concursului din acest an?

Foarte mult. Cumva, a fost motivul pentru care m-am înscris. Tema mi-a plăcut tocmai pentru că-mi place Cehov. Altfel, nu simt că e o povară singurătatea. De fapt, nu mă simt singură. Dacă mă aflu singură în natură, am la ce să mă raportez – la pădure, la copac, la soare, la cer, la stele. Acum sunt OK cu mine, după ce am trecut prin etapa în care nu înțelegeam de ce sunt singură, de ce nu mă suport, de ce nu-mi înțeleg corpul, de ce am accentul pe care-l am, de ce mă atașez într-un anumit fel de un om etc. Dar meseria noastră îți impune să fii conștient de anumite lucruri și întâi de toate trebuie să te accepți așa cum ești. „De ce”-urile meseriei te pun mereu în stare de gândire și nu ești foarte singur, ai mereu cu cine să te cerți.

Cu Dumnezeu te cerți?

Eu nu sunt un om religios. Cred, dar nu într-un moș cu barbă care ne ceartă de sus, ci într-o energie universală, la care încă nu avem acces. Noi toți creăm viață – un spectacol, un monolog, un copil etc. Acum am ajuns să creăm niște mașini care devin o inteligență. Într-un fel, suntem și noi mici Dumnezei. E o dovadă că suntem creatori. Dar, în timp, s-a răsturnat setul de valori și lucrurile normale au devenit anormale. Marii oameni sunt văzuți ca fiind ceva ciudat, iar ciudatul ne sperie și vrem să-l distrugem.

Eu nu sunt un om religios. Cred, dar nu într-un moș cu barbă care ne ceartă de sus, ci într-o energie universală, la care încă nu avem acces. Noi toți creăm viață – un spectacol, un monolog, un copil etc. Acum am ajuns să creăm niște mașini care devin o inteligență. Într-un fel, suntem și noi mici Dumnezei. E o dovadă că suntem creatori.

De-asta te-ai apucat să faci teatru? Pentru că te simțeai un mic creator?

Eu n-am luat o decizie să fac teatru. Am ajuns să fac actorie chiar întâmplător, pentru că eu voiam la regie de film. Dar mi-au plăcut primele cursuri de actorie, faptul că ne jucam, faptul că recream situații de viață la care am fost martori sau nu. Eu fac mișto de mine și-mi zic că am făcut două acte de curaj în viața mea: am dat admitere la Actorie și am plecat de la Actorie. În anul III și după facultate, am avut un fel de criză și toată vara nu am mai vrut să merg la masterat. Cred că Bucureștiul era prea agresiv pentru mine. Ni se spunea că trebuie să fim competitivi. Or, eu nu sunt așa și nu mi se părea normal ce urmează să facem – spectacole prin cafenele, cu piese despre sex. Eu vreau povești care să mă inspire, să mă ardă.

Pe tine te „arde” actoria?

Nu, nu cred. Eu încă mă caut. Acum mă „arde” problema socială din țara mea, mă „arde” că aș vrea să fie altfel acolo, la nivel de educație, de învățământ, de politică, că aș vrea să schimb ceva, să mă duc acolo să fac un teatru independent, unde să vină oameni cărora să le ofer un dialog. La București oamenii au acces la multe lucruri. Acolo, în schimb, există oameni cu sentimente foarte puternice, dar care nu au acces la diverse. Pentru că îți pasă, e normal să vrei să te întorci de unde ai plecat ca să le oferi ceva celor de acolo.

Foto Maria Ștefănescu

Ai spus „în țara mea”. Să înțeleg că România nu e „țara ta”? Spune-mi ce nu e bine, deci, în „țara ta”?

Ba da, România e țara mea, dar sunt separate zonele… La nivel cultural, Republica Moldova a rămas mult în urmă. Și câtă vreme oamenii nu-și au nevoile primare satisfăcute, nu poți să te ocupi de artă și teatru. Ce mă doare pe mine acum sunt copiii care rămân acasă fără părinții care pleacă la muncă în străinătate. Nu-i pasă nimănui de ei. Indiferența politică mi se pare incredibilă. Mai avem problema ca alcoolismul, violența, pentru că oamenii nu sunt învățați să-și gestioneze emoțiile. Aici, în România, m-a surprins că oamenii vorbeau foarte deschis despre anumite teme. Noi, acolo, suntem educați să tăcem, să păstrăm pentru noi. Probabil că de-aia înțeleg Cehov… La un moment dat, izbucnește ceva în interior și omul acela îți spune „te iubesc” sau „nu pleca!”. Pe mine România m-a învățat că nu e o problemă să spui ce simți. Aici am învățat să-mi iau un timp, să nu mai vorbesc atât de repede, să spun ce îmi place și ce nu… Cât de ușoară e comunicarea! Acolo domină teama de a fi vulnerabil. Am fost educatoare într-o tabără de copii și am văzut acolo o mamă certându-și copilul și spunându-i să nu plângă. Săracul, nu poți să-l învinuiești că peste ani n-o să știe să-și arate emoțiile. Din punctul acesta de vedere, eu aș recomanda oricărui om să facă facultatea de actorie, că poate ajunge să se înțeleagă și să nu mai judece atât de mult oamenii.

La nivel cultural, Republica Moldova a rămas mult în urmă. Și câtă vreme oamenii nu-și au nevoile primare satisfăcute, nu poți să te ocupi de artă și teatru.

Ce ai înțeles tu cel mai important despre tine prin actorie?

Că am foarte multe probleme! Nu întâmplător am venit la actorie și am înțeles că nu întâmplător vin rolurile, ci ca să-mi rezolve mie o problemă. Primul meu mare rol a fost Julieta, în regia domnului Victor Ioan Frunză, iar colaborarea cu el a însemnat pentru mine enorm. Și trebuia să se decidă data premierei, iar mama urma să vină la București. Ea mi-a zis: „Ai să vezi, o să fie pe 18 septembrie”. Și așa a fost. Motivul? Pe 18 septembrie se împlineau 20 de ani de când a murit tata. Iar eu eram Julieta în sicriu, pe scenă… Poate că, ajungând în punctul acela, în ziua aceea, am scăpat de anumite probleme. M-a surprins tare „coincidența” asta.

Revenind la Republica Moldova, cât și cum vă simțiți români? Cum e cu influența rusească?

Influența există, avem Armata XIV lângă Transnistria. Doi oameni, în același troleibuz, se ceartă. Unul strigă: „Să te duci tu la Rusia ta!”. Celălalt răspunde: „Ba să te duci tu la românii tăi! Ți se pare c-au făcut atât de mult?” Cam așa e. Nu putem generaliza. Dezbinarea societății este dorită și de aceea se manipulează politic. Cred că a fost o manipulare în masă și oamenii și-au pierdut simțul de a se identifica cu ei înșiși. Nu mai știu cine sunt. Nouă, moldovenilor, românii ni se par foarte diferiți când vin la noi și nu știm cum să reacționăm. România e foarte iubită însă acolo,  spiritul patriotic mi se pare foarte puternic, mai puternic decât aici.

Cum e la Bulboaca?

E un sat, la 40 de kilometri de Chișinău, și îmi place foarte mult. Nu e foarte mare, are cale ferată, un râu poluat și pădure. Mă simt bine acasă. Locul ăla te ancorează în realitate. Când te duci acolo venind de la București, unde ai probleme metafizice, și începi să sapi la roșii și la cartofi, ca să ai la iarnă, asta te ancorează în concret și cred că uneori ai nevoie să te întorci.

Copilăria ta acolo cum a fost?

Frumoasă. Cuminte. Nu-mi mai amintesc cum mă jucam. Dar țin minte că am omorât cu piatra o broască și am luat penseta mamei ca să o desfac să văd cum e în interior.  Sadic, dar, dacă te gândești, așa învață oamenii lumea…

Într-o vreme se întrerupea curentul la șase seara, bunică-mea făcea colțunași, eram adunați cu toții în jurul unei lămpi de gaz. Țin minte cum amesteca aluatul în tavă, după ce punea unt. Și mirosul de colțunași – cu vișine, cu smântână. La moldoveni, masa e baza comunicării, bucătăria e un salon de terapie.

Spune-mi o imagine din copilărie care-ți vine acum în minte!

Când am văzut prima dată marea, la șase ani, în Ucraina. Și o mai țin minte pe bunica. Într-o vreme se întrerupea curentul la șase seara, bunică-mea făcea colțunași, eram adunați cu toții în jurul unei lămpi de gaz. Țin minte cum amesteca aluatul în tavă, după ce punea unt. Și mirosul de colțunași – cu vișine, cu smântână. La moldoveni, masa e baza comunicării, bucătăria e un salon de terapie.

Și ți-ai dat tu seama într-o zi că vrei să te faci regizoare de film?

Da, familia mea are o poveste foarte frumoasă și eu voiam s-o pun într-un film. Marea iubire a mamei a fost la 18 ani. Tata era cu opt ani mai mare decât ea. Familia lui nu prea o plăcea, dar ei se vedeau pe ascuns. Mi-a zis mama că tata, când ea a împlinit 18 ani, n-a venit la ziua ei, că s-a dus să vadă tancurile care treceau spre Transnistria, prin Bulboaca… Apoi au avut un copil, care a murit la câteva zile de la naștere. Apoi, când mama avea 19 ani, m-am născut eu. E o iubire pentru care au luptat. Au pus temelia casei împreună, au avut probleme cu familiile lor, au fost Romeo și Julieta într-un sat din Moldova. Când eu aveam un an și două luni tata a murit într-un accident. Eu nu l-am cunoscut.

Foto Maria Ștefănescu

Ce-ai pierdut și ce-ai câștigat, venind în România?

Am câștigat foarte multe. Nici n-aș putea spune. Iar de pierdut, doar mi s-a părut că pierd ceva. Țin minte că la repetițiile cu domnul Frunză, cu ajutorul lui Alex Pavel și al profesorului de vorbire, ajunsesem să vorbesc clar, perfect. Dar nu simțeam nimic și am avut un moment de panică. Și m-am temut că așa o să trăiesc de acum încolo. „Unde a dispărut toată sensibilitatea ființei mele?” mă întrebam. Dar apoi m-am redresat. Venirea în România, studiul actoriei, presiunea și emoțiile de la „Romeo și Julieta”, transformările, toate astea m-au făcut să iau o pauză.

Cât de diferit se trăiește adolescența într-un sat din Republica Moldova și la București?

Diferența o face libertatea de a spune ce gândesc, ce simt.

Nu e mai superficial Bucureștiul?

Mie așa mi s-a părut. De o superficialitate maximă. Și mi-a luat ceva timp până când am înțeles la colegii mei că acesta e felul lor de a fi. Că dacă vorbesc mai ușor nu înseamnă că înțeleg mai puțin, și invers. Adevărul e că simțeam că relațiile mele din Republica Moldova sunt mai profunde. Dar, cu timpul, ajungi să înțelegi cu tu acorzi valoare lucrurilor. Tu le ancorezi în profunzime. Tu alegi.

Lupta voastră, a tinerilor, care e acum acolo?

Să încercăm să creștem ceva, ceea ce acolo e foarte greu. Nu te lasă, nu acceptă idei noi și nu sunt fonduri…

Și-atunci, de ce nu rămâi în România?

Pot să lucrez aici două luni, pot să lucrez și acolo, unde aș vrea să construiesc un teatru independent, să fac o echipă. La București ai uneori sentimentul că nu ești util, acolo simt că e nevoie de mine. Aici e o industrie, acolo nu e nimic și e loc de construit, e un loc bun unde să investești idei. Dar trebuie să ai foarte multă răbdare, pentru că sunt oameni care se opun la tot ce e nou, care resping tot și nu vor nimic.

La București ai uneori sentimentul că nu ești util, acolo simt că e nevoie de mine. Aici e o industrie, acolo nu e nimic și e loc de construit, e un loc bun unde să investești idei. Dar trebuie să ai foarte multă răbdare, pentru că sunt oameni care se opun la tot ce e nou, care resping tot și nu vor nimic.

La Gala HOP ai venit ca să câștigi?

Nu. Am venit pentru că am simțit că trebuie să vin, că e Cehov. Săptămâna de aici și oamenii m-au încântat. Mi s-a părut extraordinar. Asta mi se pare frumos în artă: întâlnirea dintre oameni.

Ți-e teamă de ceva, Marcela, aici sau în Republica Moldova?

Poate că mi-e teamă să nu mă pierd eu pe mine pe drum. „Care e calea mea?” mă întreb. Să mă pierd ar însemna să nu mai am încredere și plăcerea de a face, să mă plafonez, să nu mai vreau să fac nimic. Am trecut prin asta și știu de ce. Pentru că vedeam oameni de artă care-mi vorbeau despre lucruri frumoase și despre cum trebuie să modifice teatrul spectatorul, dar care acționau cu totul altfel în viața lor privată. Vorbim despre cum ne schimbă teatrul sufletul, dar tu faci fraude financiare pe seama actorilor – iată un exemplu care-mi vine la întâmplare. Asta m-a durut foarte mult, că aveam un ideal al omului de artă, care vede și face lucrurile altfel.

Peste douăzeci de ani, cum o să fie Marcela?

Sper să știe mult mai concret ce vrea. Aș vrea să fiu președintele țării și să fac Marea Unire!

Print

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.