Mari actori, mici televiziuni

Iurie Darie este între primele, cum se zice azi, vedete tv din România. Mi-a fost, în copilărie, unul dintre cei câţiva desăvârşiţi prieteni de la televizorul meu Rubin 2. Erau trei: Daniela şi Aşchiuţă şi el, Iurie Darie, care îmi desena poveşti. Era tânăr, brunet şi foarte frumos. Eram fascinată de pătratul ecranului din care Iurie Darie mă privea în ochi şi îmi vorbea cu voce blândă, în contrast cu mâna sigură şi iute cu care le dădea chip personajelor. În minutele acelea stăteam smirnă, minunându-mă de felul în care un om poate desena. L-am văzut apoi în filme. Primul care mi-a rămas în minte – şi la care mă întorc şi acum cu bucurie – este „Răutăciosul adolescent”, pentru care regretatul Gheorghe Vitanidis l-a pus să-şi vopsească părul. Imaginaţi-vi-l pe Iurie Darie blond… Au urmat alte şi alte filme, l-am revăzut apoi la teatru… O carieră perfectă.

Şi mă întreb: câţi dintre junii care îl aşteaptă acum pe la uşile spitalelor, care îl filmează într-o stare în care el nu-şi mai aparţine, care se supun fără discernământ comandamentelor unui patronat lipsit de conştiinţă, interesat doar de rating, ştiu cine este Iurie Darie? Actorul Iurie Darie. Spectaculosul morbid aduce rating şi are meritul – asta o ştiu foarte bine doar cei implicaţi în politica editorială – de a exacerba latura mizeră a telespectatorului, cu foloase despre care nu e locul să vorbim aici. Dar mai sunt şi cei care ştiu ce fac şi nu au nici cea mai mică tresărire de conştiinţă. De ce trebuia să vedem cum l-a vizitat Sergiu Nicolaescu pe Iurie Darie la spital? De ce am avut parte de acelaşi spectacol şi cu Florin Piersic? Sigur, aici e şi/mai ales vina aparţinătorului dispus să-şi scoată la mezat intimitatea. Iar în cazul de faţă ne aflăm într-o permanentă recidivă. Chiar şi aşa stând lucrurile, de ce Sergiu Nicolaescu a acceptat să-şi vadă prietenul în prezenţa cameramanului? Şi domnia sa a fost, cu o vreme în urmă, într-o situaţie foarte dificilă. Cum a putut să uite şi să accepte acum imaginea terifiantă care a ajuns pe ecranele noastre de acasă?

Iar dacă tot vor să speculeze şi viaţa, şi moartea, şi agonia, televiziunile ar putea aplica politica oamenilor de afaceri care, din preamultul obţinut doar de ei ştiut cum, se simt obligaţi să facă şi acte de caritate. Adică, dacă tot umblă prin spitale cu camera de luat vederi, ar putea, în paralel, să încerce să găsescă şi materiale de arhivă din care telespectatorul să afle cine este cu adevărat cel la chinurile căruia priveşte din fotoliu. Ar fi un act de caritate culturală făcut în beneficiul românului care nu mai merge nici la teatru, nici la cinematograf, care de mult nu mai pune mâna pe vreo carte, ci se hrăneşte cu ştiri de ora cinci, telenovele şi reality show-uri.

Deh, televiziuni comerciale, ce să faci?! Păi, nu prea ai ce! Desigur, Consiliul Naţional al Audiovizualului nu poate reglementa bunul simţ. Poate acum, mai mult ca niciodată, avem nevoie de o televiziune publică a cărei politică editorială să răspundă obligaţiilor ce-i revin prin statut. Mi-ar fi plăcut ca, în timp ce la un post sau altul îi vedeam pe Şerban Ionescu sau pe Iurie Darie aşa cum nu mi-am imaginat vreodată că se vor afla în faţa noastră, cei obişnuiţi să-i aplaudăm, televiziunea publică să difuzeze filme sau piese de teatru cu care ei ne-au bucurat de-a lungul timpului. Dacă răul nu poate fi împiedicat, măcar efectele pot fi diminuate. Iar acest rol îi revine televiziunii publice.