Maria Obretin este actriță.
De ce lucrezi în teatrul independent? Cât e de voie, cât e de nevoie?
Când am terminat noi, posturile erau blocate în teatru, nu se făceau angajări, deci nici nu ne-am mai pus această problemă. Era frumos ce ne povesteau profesorii noștri, despre cum se făceau pe vremuri lucrurile în teatru, cum se urmăreau actorii tineri, cum li se dădeau roluri diferite de la an la an, cum se creșteau. Noi ne-am trezit însă în altă realitate, în care nimănui nu-i păsa de noi, deci nu ne-am făcut vreo iluzie, nu aveam așteptări. Am devenit destul de repede conștienți că depinde doar de noi existența în această meserie sau nu. Ne-am mobilizat, am început să lucrăm în echipe mai mari sau mai mici, alături de colegii noștri de la regie. Green-ul era sufletului teatrului independent. În Green ne-am făcut mulți debutul. Voicu e un soi de erou. Am avut un loc în care să jucăm, să exersăm, să facem spectacole în care credeam cu pasiune. Era o energie fantastică în Green. Generații întregi care nu au mai încăput în teatre, dar care erau pline de bucurie, energie, talent, aveau măcar un loc în care se puteau dezvolta. În anii următori, actori și regizori am dezvoltat propriile noastre spații independente, proiectul DESANT a fost unul dintre ele. A fost foarte greu, în lipsa unor finanțări. Am muncit mult, ne costa fiecare lucru pe care îl făceam, ne sprijineam unii pe ceilalți. Cred că acesta e spiritul teatrului independent, de acolo am pornit. Un spirit de care m-am îndrăgostit, un spirit în care trăiesc și astăzi.
În ce fel îţi e folositor şi în ce fel îţi e dăunător lucrul în independent?
Mi-e folositoare această… până la urmă, da, această libertate. În independent nu te obligă nimeni să faci vreun spectacol. Îl faci pentru că arde, pentru că te interesează, pentru că întâlnești alți câțiva oameni ca tine și toți își pun toată energia, priceperea, pasiunea lor în proiectul respectiv. În plus, ca actor independent, trebuie să fii tot timpul pregătit, antrenat, să mergi la concursuri pentru proiecte pe care le găsești interesante. Ești în gardă tot timpul, nu e nimic de-a gata, garantat. E o luptă continuă care te păstrează proaspăt, viu. Frustrante sunt multe aspecte. Lipsa unei legislații pentru independenți, pentru liber profesioniști. Din toate contractele noastre noi plătim toate taxele și pentru șomaj, pensii, tot. Dar nu ai cum să intri în șomaj vreodată, nici să beneficiezi de vreun concediu de maternitate, nici pensia nu ai cum să o iei, dacă ajungi cumva la vârsta aceea. Pentru că nu avem contractele pe perioade nedeterminate, nu avem cum să facem împrumuturi să ne luăm vreo casă. Sunt lucruri la care nu mă gândeam acum 10 ani. Dar cred că ne-ar fi utilă o legislație în care să fim și noi tratați ca orice om care își plătește taxele în această țară. Cred ca ține de Ministerul Muncii această rezolvare, ar fi frumos să ne organizăm să rezolvăm asta, pentru noi, pentru generațiile care vin. Altă zonă de frustrare ar fi că în independent nu îți permiți să faci anumite spectacole. Uneori ne este dor să jucam Cehov, Shakespeare. Dar chiar nu poți înghesui atâtea personaje într-un spațiu mic și nici nu poți plăti atâția actori din procentul care ne revine din încasări. Tot în zona frustrărilor e și faptul că văd regizori, scenografi buni și talentați, care nu pot face lucrurile pe măsura talentului lor. Nu sunt bani pentru prea multe invenții spectaculoase. Și atunci inventivitatea lor merge în a găsi soluții spectaculoase care să nu coste atât de mult. E minunat ce reușesc să facă din atât de puțin. Totuși, nu poți să nu te gândești cât s-ar fi dus imaginația lor dacă ar fi avut posibilități pe măsură.
Cum ţi se pare că a evoluat (sau a involuat) teatrul independent în ultimii ani?
Mi se pare ca a crescut imens. De la Green-ul nostru mic și plin de energie, am ajuns la câteva teatre independente cu profiluri diferite, cu o estetică anume. Sunt multe spații în care se joacă teatru și mi se pare foarte bine. Și teatrele de stat au dezvoltat programe pentru tineri, sigur, sunt plătiți tot din încasări. Dar important este să ai unde să joci, să crești, să exersezi. Vorbim de fostele mari generații. Nu cred că talentul s-a terminat în această țară, el se naște în fiecare moment. E important să și joace toți acești tineri care vin talentați și plini de entuziasm, să aibă meciuri în picior. Când joci rar, tratezi fiecare spectacol ca pe o premieră, te responsabilizezi imens, ești panicat să nu greșești, e greu să îți permiți să te relaxezi. Talentul are nevoie și de relaxare. Actorul are nevoie de exercițiu, de antrenament, de spectacole. De aceea orice spațiu nou în care se face teatru e binevenit.
Există vreo fonnă de „dependenţă” în teatrul independent? De gustul publicului? De banii din încasări?
În anul întâi, cred că la prima oră de actorie, doamna Sanda Manu ne-a întrebat de ce are nevoie teatrul ca să fie TEATRU. Fără ce nu poate să existe el. În parte panicați de așa o profesoară, în parte foarte Plini de noi, că doar ce luaserăm examenul, am zis că teatrul are nevoie de ACTOR, apoi de o SALĂ DE TEATRU, de LUMINI. Doamna Manu nu era încântată și noi ne tot scotoceam de răspunsuri, eram din ce mai disperați! „Maria, dacă tu ești actriță și spui o poezie la tine în baie, acela este teatru?” „Nu, doamnă!” am răspuns eu cu elan, deși nu mai eram sigură de nimic! „De ce nu e teatru?” „Pentru că nu sunt SPECTATORI! „AHA!” Da, depindem de spectatori, prezența lor este esențială. E cea mai frumoasă dependență, fără ei teatrul nu există! Pentru ei suntem pe scenă. Altfel, stăm la noi în baie sau pe balcon și ne spunem poeziile. Da, în general teatrul depinde de spectatori. În independent cu atât mai mult. Aici nu ne susține statul proiectele, nu ne dă nimeni bani de decoruri, nu primim vreun salariu. Publicul e un fel de Mecena până la urmă, publicul susține actul artistic. Mi se pare o relație cinstită. Tu trebuie să faci un spectacol bun, care să convingă publicul. Cred că un câștig, este atunci când faci un spectacol foarte bun, care să îi facă pe oameni să-și trimită și prietenii sau să revină ei înșiși la acel spectacol. Montările proaste se topesc, nu rezistă. E o luptă grea, dar cinstită. Publicul e deștept și selectiv. Spectatorii iubitori de teatru independent au înțeles nevoia noastră de ei, ne susțin, mi se pare extraordinar acest lucru.
Ce înseamnă pentru tine a fi independent în teatru?
Să faci ceea ce îți place cu toată pasiunea și bucuria pentru această meserie, să ai simțul responsabilității față de tine și față de public, să faci proiecte bune care să te provoace pe tine, iar pe spectator să-l intereseze, să-l emoționeze, să-și dorească să mai vină.
Print