De la momentul când a terminat facultatea, în 2003, şi până acum a avut roluri importante mai ales în teatrul independent, unde o puteţi vedea acum în spectacolul „Noi 4”, într-un rol excelent, scris pentru ea de Lia Bugnar. O puteţi vedea şi în „Lear(a)” sau în „Ivanov” în regia lui Andrei Şerban, pe scena Teatrului Bulandra. Maria Obretin este una dintre actriţele cele mai importante ale generaţiei ei şi nu numai, o actriţă cu o personalitate puternică pe scenă şi pe care, cu siguranţă, veţi dori s-o revedeţi… De la facultatea de limbi clasice la facultatea de teatru, Maria Obretin a parcurs un traseu mai puţin obişnuit. Despre frumuseţile şi dezamăgirile din lumea teatrului, despre vise împlinite şi despre întâlniri esenţiale în viaţă am stat de vorbă cu Maria Obretin. La Cafe Godot, la sfârşitul unei repetiţii pentru o nouă premieră-surpriză, o poveste despre ea însăşi şi despre drumul ei în teatru…

E sfârşit de toamnă în Bucureşti… Suntem la Godot, repeţi pentru un spectacol nou… Povesteşte-mi despre o toamnă frumoasă din viaţa ta!
Îmi plăceau toate toamnele când eram copil. Îmi placea tare să mă duc la şcoală. Abia aşteptam să vină 15 septembrie, să am caiete noi, să văd oameni, să am teme, aveam treabă… Eram un om ocupat! Cred că îmi place şi azi să am treabă. Eu… mă simt bine în toate anotimpurile. E ceva de genul: „Toamnă – ce frumos, miroase a pământ, miroase a frunze… E iarnă – ce tare, miroase a ger…”
Cât optimism…
Sunt extreme – ori foarte tristă, ori exuberantă. Dar, în general, încerc să mă menţin pe optimism.
Şi atunci când eşti tristă de ce eşti?
Nu ştiu. Cred că ne naştem cu un fond. Cred că venim cu o anumită povară sau cu o misiune. Altfel, sunt tristă când văd bătrâni chinuindu-se, când văd că oamenii suferă. E destul de greu să găseşti tot timpul motive de fericire, nu?
Cu ce vii din copilărie? Cum ţi-o aminteşti?
A fost în Călăraşi, pe strada Bobâlna, cu cale ferată alături, aproape de un şantier, aproape de Fructexport – am mâncat fructe toată copilăria. Am crescut cu ierni cu zăpadă cât casa (vreo două-trei ierni), m-a crescut mai mult bunică-mea – bunica mea, Furtunica, cea de 87 de ani, pe care am făcut-o vedetă pe Facebook. M-am gândit de-atunci că o să fiu actriţă, nu îmi dădeam seama cum, că era atât de departe Bucureştiul cu lumea teatrului, dar exista cumva în mine totul.
Şi cam câţi anişori aveai când te-ai hotărât tu să te faci actriţă?
Vreo 6 ani şi jumate. M-am hotărât brusc, după ce am renunţat să fiu profesoară şi doctoriţă (râde)…
Ce părere a avut bunica când a auzit de actorie?

„Treaba ta, maică…” Când m-am întors de la facultatea de teatru după primul semestru, m-a întrebat: „Mamă, şi pe cine ai învăţat tu să imiţi?” Acum, bunica nu prea mai ţine minte şi una dintre conversaţiile mele cu ea despre „teatru” e deja celebră. Mă întreabă „Şi tu unde eşti acum?” „Păi, la Bucureşti, mamaie.” „Şi ce faci acolo?” „Acolo stau, de mulţi ani, acolo muncesc.” „Ce munceşti?” „Muncesc… ce găsesc. Sunt actriţă.” „Actriţă??? Şi fata noastră, Maria, tot actriţă e…” „Păi eu sunt mamaie.” „Tu n-ai minte?” „ Mamaie, sunt eu, Maria, nepoata ta, actriţa…” „Se poate, mamă, acum toate sunt actriţe…” (râde).
Ok, ai vrut să te faci actriţă de la şase ani, dar ai dat examen întâi la limbi clasice….
Călăraşiul e un oraş de provincie… Ca tânăr, nu prea ai acces la mare lucru. Aveam nişte cărţi pe care le citeam, câţiva profesori de la care aveai ce să înveţi şi cam atât. Eram pe la teatru prin Călăraşi de pe la 16 ani, un teatru de amatori, era acolo şi-un festival de amatori şi veneau trupe bune. Dar nu puteam să-mi imaginez eu că pot să pătrund aşa deodată în lumea asta. Ştiam că trebuie să vin în Bucureşti. Citisem eu prin nişte reviste că există dna Sanda Manu, mare profesoară de actorie, şi că tocmai preluase clasă. Trebuia s-o aştept trei ani. Şi pe urmă am zis că fac întâi altceva, altă facultate, să plec din Călăraşi, ca să pot să vin aici şi să am acces la teatru… Şi aşa am ajuns la limbi clasice, la Universitate. În perioada aia viaţa mea era aşa: cursuri, stat în bibliotecă patru-cinci ore pentru traduceri – nu aveam dictionar de greacă veche acasa. Şi după toate astea, pe la ora 7.00 mă duceam ori în Pod la Naum, ori la teatru. Am învăţat foarte mult în Pod, de la a spăla podeaua unde ai tu treabă, până la avea grijă de ceilalţi, a-i respecta pe ei, a te respecta pe tine. Iar Naum era fascinat de Andrei Şerban, de „Trilogie..”. Şi mi s-a părut atât de frumos că am ajuns peste ani să lucrez cu Andrei Şerban… Pe vremea aia erau nişte legende care circulau. Şi peste ani eu am reuşit să ajung lângă legendele astea şi mi se pare un cadou foarte frumos din partea vieţii…
Dar toamna când ai dat la teatru ţi-o aminteşti?

Da, chiar foarte bine… Am fost destul de liniştită, terminasem anul III la limbi clasice. Oricum, îmi propusesem să dau o singură dată. Dacă luam, bine, dacă nu… urma să rămân la dorinţa de la 5 ani, de a fi profesoară. Revenind, ştiam că ia clasă dna Sanda Manu. Mi-am pus rochie neagră, decentă, bazându-mă pe alte calităţi. Adrian Pintea mi-a zis la sfârşit: „Ne scandezi şi nouă ceva în latină?” Sigur că pregătisem ceva. „Cum să nu? Din Eneida sau o Bucolica?” Şi… am intrat.
Limbile clasice te-au ajutat într-un fel?
Da. Eu nu cred că actorii trebuie să fie tonţi. Ştii, se vede în ochişori… Dna Sanda Manu zicea frumos: „Nu văd în ochii tăi că ai citit o carte. Vreau să se vadă chestia asta, băiete!” Dna Sanda pregătea un om complet, ne dădea să citim anumite cărţi, era atentă la cum ne îmbrăcam…
Dar ştiai la ce să te aştepţi când vei termina facultatea?
Nu. A fost exact perioada aia de tranziţie. Nu ne aşteptam şi nici ei nu ne-au pregătit foarte tare. Nu ne lăsau să mergem la castinguri, la filmări, la reclame, la telenovele. Dar noi am devenit din ce în ce mai conştienţi pe măsură ce anii treceau, terminau din ce în ce mai mulţi şi era evident că n-o să avem loc în teatre. Am încercat diverse proiecte, am făcut Teatrul Desant… unde făceam tot, de la spălat toalete până la vândut bilete. N-am avut aşteptări că vom fi angajaţi după facultate.
Ai prefera acum să fii angajată sau îţi e mai bine în sistemul independent?
Nu ştiu. Mă uit la colegii mei angajaţi şi ce să zic?, să fii angajat în provincie cu şase milioane şi ceva nu e tocmai un vis. În Bucureşti sunt ceva mai mulţi bani, e bine poate să ai carte de muncă, dar cam atât. Acum mi-e bine. Fac spectacole independente, colaborez şi la Bulandra, am libertate…
Dar joci cât ai vrea să joci?

Nu îmi doresc neapărat să joc foarte mult. Mi se pare destul să ai câteva spectacole de care eşti mulţumit, să nu îţi fie ruşine când ieşi la aplauze, să îi priveşti pe spectatori în ochi, bucuros de ce le-ai dat, să simţi că nu te aplaudă de formă. Altfel, nu ştiu de ce să mai facem meseria asta. Nu ţin la glorie sau la a fi recunoscută pe stradă. Vreau să întâlnesc oameni, să-mi facă plăcere să fiu cu ei pe scenă. Aş mai juca în câteva spectacole însă…
De ce faci teatru?
Cred că te naşti cu un soi de prea-plin şi simţi nevoia să dai. Dacă n-aş fi făcut teatru cred că aş fi făcut oricum ceva social, să le dăruiesc ceva oamenilor… Mi se pare frumos să schimbi energie şi oamenii să aibă acces prin tine la o altă lume, la care şi tu ai acces şi le dai lor mai departe. Nu cred că viaţa este despre bani şi despre câte case ai, ci despre întâlniri! Iar teatrul este o întâlnire de genul ăsta şi e o formă de acces la un fel de viaţă şi de energie pe care nu le întâlneşti pe stradă şi de care oamenii au nevoie.
Ce ai înţeles tu despre tine prin teatru?
M-am găsit pe mine. Abia aici, în teatru, mi-am dat seama cine sunt cu adevărat. Cine sunt, cât sunt, de unde până unde… şi că prea-plinul de care vorbeam nu se risipeşte, se duce către spectatori.
Cum te simţi pe scenă?

Până să intru, mor. Dar în cap, în trup, în emoţie, e totul întipărit, tot traseul personajului tău. Şi atunci îmi zic: „Ce poate să mi se întâmple?” Însă cea mai mare luptă a mea cu mine pe scenă, ca actriţă, este să nu mă judec. Se întâmplă să dau o replică şi simt în clipa aia cumva că replica respectivă n-a fost cu mine, că eu n-am fost cu mine, şi nu e bine. Altminteri, mă enervează să am certitudini în privinţa unui rol. Mi se pare normal să am întrebări, să caut tot timpul. Am un prieten pe Facebook care se tot invită la teatru, dar n-a venit niciodată. Şi zice că nu vine că e plictisitor, că noi, actorii, facem în fiecare seară acelaşi lucru… Am încercat să-i explic că noi acolo nu facem şuruburi. Că e de fiecare dată altceva. Dar cred că există oameni care au o deschidere, care pot primi aşa ceva şi alţii care nu pot înţelege, cărora li se pare că tu faci în fiecare seară acelaşi şurub… Ce să-i explic? Că sunt altfel în fiecare zi? Că de când m-am trezit de dimineaţă şi până am ajuns la spectacol mi s-au întâmplat sute de lucruri? Că suntem oameni? Şi că în funcţie de ce întâlnesc în sală e de fiecare dată altfel. Că publicul are un altceva, că reacţionează la altceva? N-are sens. Cred că, dintre arte, muzica şi teatrul sunt cele care te lovesc direct şi pentru o anumită vreme te rupi de ce eşti şi trăieşti altfel şi altceva.
E diferită energia publicului într-un spaţiu de tip underground şi într-un teatru precum Bulandra?

Da… În teatre au alt tip de atitudine, oamenii vin pregătiţi pentru un eveniment. În cluburi atomosfera e mai relaxată, oamenii beau o bere, fumează, au altă energie, sunt interactivi, au comentarii… E greu până-i prinzi, dar pe urmă sunt atât de dispuşi să vină după tine, eşti la doi metri de ei. Şi relaţia e de alt tip, mai directă.
Nu se distruge aşa mitul actorului, nu-şi pierde misterul?
Eh, cine nu-şi doreşte să îl aştepte o maşină, să urce în ea misterios, să dispară în noapte. Vremurile acelea eu trecut. Ei erau atât de puţini, jucau atât de mult, erau atât de răsfăţaţi. Noi suntem mulţi şi deloc răsfăţaţi. Înainte li se trimiteau actriţelor buchete de flori şi scrisorele. Acum, oamenii îţi trimit zâmbete pe Facebook şi sunt prietenii tăi. Şi e frumos.
Chestia asta nu poate să ducă uşor la compromis, să faci pe plac publicului?
Nu. Alegi în ce joci. Joci în spectacole care prind bine la public, dar care sunt şi de calitate. Te jenezi să joci în spectacole proaste. Ţi-e ruşine să-ţi dezamăgeşti publicul. Am pornit la Green Hours unde era un public cultivat, apoi mulţi oameni au venit aici, la Godot şi sperăm să mai apară astfel de locuri, pentru că e nevoie. Am jucat în tot felul de spaţii, dar calitatea ta şi felul de a te concentra îi adună şi pe ei…
De ce fel de poveşti crezi că are nevoie publicul?

Cred că e loc pentru orice atâta vreme cât faci bine şi ideea e să fie ceva care să sensibilizeze. Să existe emoţie acolo… Omul vine la teatru să schimbe ceva în el. Cred că e ceva sacru în actul ăsta de întâlnire, între un actor şi sufletul ăla care vine să îi dai tu ceva, să îţi dea el ceva… Oamenii au nevoie să se bucure. E atât de tristă uneori lumea în care trăim şi atât de grave sunt lucrurile, încât au nevoie să se bucure. Şi cred că au nevoie şi de plâns, eliberator…
Dar ţie ce poveşti îţi plac?
Mă feresc de cele triste, ca să nu-mi adâncesc pesimismul. Îmi plac poveştile în care joc acum. Eu aş veni să mă văd, să fiu spectatorul meu. Mă recomand cu plăcere (râde). Altfel, în ultima vreme, dacă e să vorbim despre lecturile mele, pe lângă diverse feluri de poveşti, pentru că mi-e frică de moarte, citesc în această zonă şi încerc să găsesc răspunsuri, linişte…
Ţi-e frică de moarte?
Da. Cel mai tare. Mai mult de moartea celor din jur. Şi pentru că mi-e frică de moarte, tot timpul mă gândesc că mâine poate să nu mai fie şi atunci în fiecare zi le spun oamenilor pe care-i iubesc că-i iubesc şi încerc să pun ordine în viaţa mea… cât se poate.
Dacă ai muri mâine ce ţi-ar părea rău că n-ai făcut?
Mi-ar părea rău pentru câţi oameni n-o să mai întâlnesc, pentru că mai sunt atâtea ţări de văzut, atâtea mâncăruri de gustat.
Spune-mi care e cea mai frumoasă întâlnire în teatru?
Cea mai neaşteptată, ceva din basme, a fost cea cu Andrei Şerban. Şi s-a întâmplat într-un mod foarte ciudat. Eu sunt un om timid şi nu ţin minte prea multe gesturi de vitejie în viaţa mea. Dar în cazul ăsta a fost aşa… La audiţiile pentru „Lear” se făcuseră nişte liste, iar eu nu eram pe niciuna. Ştiam că ţine audiţie la Odeon şi am trecut pe acolo. La intrare era o fată. Mi-am luat inima în dinţi şi cu un aer superocupat m-am dus şi i-am zis: „Sunt Maria Obretin. Dl Andrei Şerban VREA să mă vadă NEAPĂRAT. Dar nu pot acum, că am o repetiţie de la 11. Când se poate mâine?” Că m-am gândit că bate la ochi să cer în ziua aia… Şi ea a zis: „Sigur!” Şi m-a trecut pe listă. Am plecat repede să nu se răzgândească. A doua zi eram pe listă… Şi nu ştiu exact cu ce l-am cucerit, dar m-a chemat. Au urmat lungile audiţii de la „Lear”. Au fost cele mai grele săptămâni din viaţa mea. Când am primit vestea că am rămas în distribuţie m-am blocat şi pe urmă am început să plâng. Pentru un tânăr actor să stai lângă Mariana Mihuţ şi Valeria Seciu şi să şi simţi cum te protejează, te plac şi îţi acordă atenţie, e minunat.
Ce a însemnat această întâlnire cu Andrei Şerban?
Cumva mi s-a schimbat iar viaţa. M-am schimbat cu totul, ca om în primul rând. Probabil că de la el am învăţat asta, că trăim în acest prezent şi el contează şi trebuie să fim mulţumiţi de noi fie că suntem în viaţă, fie că suntem pe scenă. În momentul în care are încredere în tine şi te alege, domnul Andrei e foarte convins ca tu poţi orice… şi în prezenţa lui, chiar poţi orice. Eu aşa simt.
Acum, care e cea mai mare tristeţe a ta?
Că ne chinuim prea mult, că ne pierdem în lucruri mici, neesenţiale, că nu suntem atenţi la ce se întâmplă cu noi, la ce se întâmplă cu celălalt, că alergăm foarte mult, că nu mai apucăm să ne bucurăm de viaţă. Dar nu o terminăm aşa, pe tristeţe, există atat de multe lucruri frumoase, vii care ne pot bucura, inspira. Trebuie doar să fim mai sensibili la lucrurile de acest gen.
Excelent interviu, minunat dialog, fericită întîlnire.