Marian Râlea a câștigat anul acesta premiul UNITER pentru cel mai bun actor în principal cu rolul Tullius din spectacolul „Marmură”, în regia lui Yuri Kordonsky. Până acum câțiva ani, la Teatrul Bulandra spectatorii veneau în repetate rânduri să-l vadă în „Îngropați-mă pe după plintă”, spectacol de la care riscai să pleci plângând. Cei născuți după ’89 și-l amintesc în rolul Magicianului sau sub cuvântul magic „Abracadabra”, poveste care continuă până astăzi și la care Marian Râlea nu a mai renunțat, devenind astfel Magicianul așa cum alții se transformă odată cu vremea în „maeștri”. L-a fascinat lumea teatrului încă din copilărie și pe parcurs și-a schimbat statutul din copil care se joacă în actor care se joacă, acesta fiind crezul său în cuvinte puține și simple. Altfel cum s-ar explica succesul pe care l-a declanșat în mijlocul celor mici sau fascinația care nu-i ocolește nici pe oamenii mari?
Pentru Marian Râlea teatrul înseamnă purificare, înseamnă salvare, familie și șansa de a uita „de lumea pe care o lași în stradă”. În palmaresul rolurilor mari pe care le-a jucat ar mai adăuga unul, cel al lui Harry Potter, singurul personaj într-adevăr potrivit pentru un Magician, așa cum el însuși ne povestește.
Unii actori sunt „maeștri”, dar dumneavoastră, încă din copilăria mea, sunteți Magicianul. Vă deranjează acest apelativ?
Nu, cum să mă deranjeze?! A fost și este în continuare un personaj extraordinar. L-am creat din întâmplare împreună cu întreaga echipă „Abracadabra”, probabil în perioada aceea era nevoie de acest Magician și de această lume magică pe care el o aducea pe micile ecrane. Înainte de ’89 tot ce se făcea pentru copii era, într-un fel, dedicat partidului și conducătorului.
Ce v-ați dorit să schimbați prin acest personaj?
Am vrut să ne întoarcem la poveste, eu fiind un Magician al poveștilor, nu un iluzionist. Copiii, în primul rând, aveau nevoie de poveste. Îmi aduc aminte că la începuturi filmam într-un spațiu mic și le-am spus: „cântați ceva, noi nu stăm cu voi, punem camera și vă descurcați”. Iar când am văzut filmarea, ei cântau „Partidul, Ceaușescu, România” pentru că asta învățaseră la școală. Era nevoie de poveste, așa cum este și acum. Era nevoie de acest mister pe care îl aducea Magicianul, un mister al unui personaj popular pentru că nu aveam pretenții de a face altceva. Era un personaj iubit de copii, pentru că el greșea foarte mult și cei mici se amuzau. Aveau nevoie de un Păcălici, de un Popa Prostu al lor. Oameni de diferite vârste îmi spun „Magi”, cel mai interesant pentru mine e când mă duc în piață și aud „uite-l pe ăla de la Abracadabra, vai, ce ați îmbătrânit” sau, din contră, îmi spun că am rămas la fel. Dovadă că personajul există. Poate că e o măiestrie să faci un personaj atât de puternic, dar să faci în același timp și teatru, și film, și un alt fel de televiziune. De fapt, povestea cu Magicianul a fost o joacă cu și pentru cei mici.
Era nevoie de poveste, așa cum este și acum. Era nevoie de acest mister pe care îl aducea Magicianul, un mister al unui personaj popular pentru că nu aveam pretenții de a face altceva. Era un personaj iubit de copii, pentru că el greșea foarte mult și cei mici se amuzau. Aveau nevoie de un Păcălici, de un Popa Prostu al lor. Oameni de diferite vârste îmi spun „Magi”, cel mai interesant pentru mine e când mă duc în piață și aud „uite-l pe ăla de la Abracadabra, vai, ce ați îmbătrânit” sau, din contră, îmi spun că am rămas la fel.
Cum înțelegeți relația specială cu copilul din dumneavoastră sau cu personajele pe care le interpretați, ca în spectacolul „Îngropați-mă pe după plintă”, de exemplu?
Meseria noastră e o continuă joacă. Vizavi de „Îngropați-mă pe după plintă”, performanța acolo nu era că eu interpretam un copil, ci că făceam două personaje în același timp aproape, care se schimbau la trei secunde. Jucam personajul adult și personajul copil. Nu era un rol de compoziție, ci un gând al meu, o retrăire a copilăriei mele și mărturisesc că alături de Mariana Mihuț, de Andreea Bibiri și de Claudiu Stănescu n-ai cum să greșești. Problema s-a pus altfel, ce să aducem în față, copilul sau adultul? Dar n-am ajuns la o concluzie finală. Am făcut ce am simțit, cu sinceritatea copilului care se joacă de-a trecutul și de-a viitorul.
E o întâmplare „apetența” pentru copil/copilărie?
Asta ține de actorie.
Dar nu toți actorii sunt așa.
Nu știu alții cum sunt… Dar eu când mă gândesc la teatru simt o mare bucurie a jocului și o fericire să fiu pe scenă cu mari actori. În ultima vreme, am jucat cu mulți actori tineri foarte talentați, extraordinari. E o bucurie să fiu pe scenă, să mă aplaude lumea. Orice copil e fericit dacă este aplaudat, chiar dacă greșește.
Crezul sau imaginea reprezentativă pentru dvs. în teatru e copilul care se joacă?
Fără să vrem am născut această imagine, da. Actorul e un copil care se joacă permanent. Problema lui este că și atunci când nu vrea, tot se joacă. Așa cum meseria de bază a copilului este joaca. Sunt momente pentru actor când poate nu ar vrea să mai facă asta, dar teatrul îl salvează. Toate necazurile trec când el este pe scenă, când este puțin deasupra celorlalți.
Teatrul v-a salvat vreodată?
Da, mi s-a întâmplat. Mai ales când i-am pierdut pe-ai mei, apropo de „Îngropați-mă pe după plintă”, mama plecase dintre noi și după trei zile am jucat spectacolul. A fost sfâșietor pentru mine. Dar m-a salvat teatrul, am reușit să trec mai departe. În general, e un fel de purificare atunci când te urci pe scenă. Uiți de lumea pe care o lași în stradă.
Apropo de „Îngropați-mă pe după plintă”, mama plecase dintre noi și după trei zile am jucat spectacolul. A fost sfâșietor pentru mine. Dar m-a salvat teatrul, am reușit să trec mai departe. În general, e un fel de purificare atunci când te urci pe scenă. Uiți de lumea pe care o lași în stradă.
A început devreme pasiunea pentru teatru?
Din copilărie. Îmi plăcea să joc teatru cu ceilalți colegi și vecini de la Brașov. Vedeam spectacole, era fascinant pentru mine. Pe urmă am continuat să joc în școala generală, în liceu deja jucam la Teatrul Dramatic din Brașov. Îmi aduc aminte că eram distribuit într-o piesă în care trebuia să am părul lung, ceea ce pe vremea aia nu era permis. Aveam o adeverință de la miliția de atunci că am voie să port părul lung (eram deja vedetă, măcar pentru păr). Fratele meu terminase facultatea de teatru și mi-a dat încredere că și eu pot. A fost așa, ca o magie. El intrase primul, eu doar al patrulea, era un fel de competiție. A urmat întâlnirea cu marii profesori, Marin Moraru, Amza Pellea, Ion Cojar… Magia a continuat și continuă.
Ați pășit de partea cealaltă a baricadei. Acum e rândul dumneavoastră să dați mai departe. Credeți că e important să fiți alături de cei tineri?
Îmi aduc aminte cum am fost crescut, jucând alături de Leopoldina Bălănuță, de Ștefan Iordache, de Dinu Manolache. E o poveste părintească și de generozitate, fără de care cred că nu se poate face meseria asta. Poate vine și dintr-o nevoie de-a mea de a fi bine. Eu nu pot să exist pe scenă decât alături de un coleg excepțional. Și atunci, toată energia, toată creativitatea este și în sprijinul colegilor. Pentru că teatrul este o artă colectivă, nu mi-am propus să ies mai sus decât ceilalți. Teatrul te obligă să fii alături și de cei tineri. Îmi place să cred că teatrul este o familie. Se ajută între ei, suferă, se iubesc sau se urăsc, dar e ca-n familie.
E o idee bună să fie „ca-n familie”?
Cred că altfel nu poate exista teatrul.
Ați avut șansa să colaborați cu Dragoș Galgoțiu, Mihai Măniuțiu, Alexandru Darie, Yuri Kordonsky, Tompa Gabor. Se profilează ca niște etape în drumul dvs. Cum v-au definit aceste întâlniri?
Chiar au fost niște etape care m-au ajutat să mă dezvolt. Dar nu pot să spun că am învățat anumite lucruri cu Dragoș (Galgoțiu), cu Mihai Măniuțiu alte lucruri și tot așa. Fiecare a fost în felul lui un magician al scenei. Eu cred foarte mult în regizor. Actorul, singur pe scenă, fără regizor, nu rezistă mai mult de zece minute, dacă are talent, dacă nu, nici măcar atât. Cred că spiritul este al regizorului, el propune cuvântul și noi doar îl purtăm prin scenă. Tot elanul pe care l-am avut și șansa de a lucra cu cei mai mari regizori a dus undeva, am luat câte ceva. Dar la sfârșitul anului nu mi-am spus: „uite ce-am câștigat”. Este un amestec de mister și de sensibilitate a actorului pe care de obicei nu că nu o dezvăluie, dar nici măcar nu este conștient de misterul pe care-l conține. Însă toți regizorii sunt niște mari „păcălitori”, îl duc pe actor exact acolo unde trebuie.
Toată lumea mă întreba dacă n-aș dori să joc Hamlet sau roluri grele. Și atunci am zis, „nu”. Când am pus mâna pe primul volum din „Harry Potter”, în două ore era deja citit. M-a fascinat libertatea minții, a fanteziei, a construirii unor reguli dincolo de viața diurnă. Mi-am zis că un magician al poveștilor nu poate să joace decât Harry Potter.
În alte interviuri spuneați că v-ar plăcea să interpretați în mod special un personaj: Harry Potter. E un caracter care schimbă și salvează lumea prin sacrificiu, de ce vă atrage?
Toată lumea mă întreba dacă n-aș dori să joc Hamlet sau roluri grele. Și atunci am zis, „nu”. Când am pus mâna pe primul volum din „Harry Potter”, în două ore era deja citit. M-a fascinat libertatea minții, a fanteziei, a construirii unor reguli dincolo de viața diurnă. Mi-am zis că un magician al poveștilor nu poate să joace decât Harry Potter.
Aveți nevoie de recunoaștere?
Nu. Nu facem meseria asta pentru recunoaștere în mod deosebit.
Și totuși, există un soi de recunoaștere…
Cea mai mare recunoaștere e că oamenii sunt fericiți, aplaudă sau plâng. Întotdeauna recunoașterea aduce un cost în plus. Pe mine dacă mă recunoaște un taximetrist, mă costă dublu. Însă e frumos la piață că deși sunt scumpe roșiile, sunt singurul care are voie să guste.
Aveți o amintire anume din copilărie la care vă reîntoarceți de sărbători?
Fiind născut în Brașov, cea mai extraordinară amintire pe care o am de Crăciun este legată de brad. Mereu aveam un brăduț, mama se chinuia să ni-l aducă… Pe vremea copilăriei mele brazii nu se tăiau ca acum. Și într-o iarnă (singura iarnă!), nu am găsit brad. Așa că am plecat cu fratele meu în pădure, am luat niște crengi, ne-am întors cu ele acasă și le-am prins în tocul de la ușă. Construisem un brad care ieșea din perete. Când a venit mama acasă și a văzut, s-a luat de noi că am stricat ușa… dar până la urmă i-a plăcut. Port imaginea asta cu mine ori de câte ori mă duc să cumpăr un brad. Iar în facultate obișnuiam să ne strângem câțiva colegi și să ne colindăm profesorii, ultima oprire era întotdeauna acasă la Amza Pellea și ne petreceam ajunul acolo…
Print