Într-una dintre pătrunzătoarele sale nuvele, Doris Lessing vorbește despre un chip – spune scriitoarea, cu tandră malițiozitate – ce are frumusețea sinceră, curată și directă a „unei podele de scândură proaspăt spălate”. Acest chip zace atârnat undeva, în cabina fiecărui adevărat slujitor al scenei, mască inexpresivă și obosită, ascunsă în spatele atâtor și atâtor măști expresive, obraz unic al celor o mie de fețe posibile pe care le are de purtat artistul.
Ambiția interviului meu cu Mariana Mihuț a fost să descopăr acel chip, în spatele machiajului îmbelșugat al doamnei Posket, dar vanitatea-mi și-a primit răsplata cuvenită, căci a cere unui actor să se dezvăluie astfel poate să pară nu un gest de admirație, ci de agresivitate.
Mariana Mihuț: Ce anume v-ar interesa… (Mă întreabă ea de îndată ce mă așez pe canapeaua joasă a cabinei).
Reporter: M-ar interesa care a fost ultima bucurie foarte mare pe care ați avut-o. A fost o bucurie venită din teatru sau din afara lui?
M.M.: Eu despre viața mea personală nu fac declarații publice. Nu-mi place. De fapt, nici să dau interviuri nu-mi place. Ceea ce am de spus spun pe scenă. În fine, m-ai luat așa de repede, încât am acceptat această discuție… dar să nu deviem. Cea mai mare bucurie pe care am avut-o în teatru în ultima vreme a fost să văd piesa pusă de Silviu Purcărete la Piatra Neamț, „Il Campiello”. A fost un moment cu totul deosebit. Un moment de teatru adevărat și viu. Am descoperit și o foarte mare actriță odată cu spectacolul, pe Coca Bloos.
Rep.: Folosiți superlative…
M.M.: Da, folosesc superlative când mi se pare că merită s-o fac…(…)
Eu despre viața mea personală nu fac declarații publice. Nu-mi place. De fapt, nici să dau interviuri nu-mi place. Ceea ce am de spus spun pe scenă.
Rep.: Despre care dintre rolurile care v-au consacrat pe dumneavoastră ca o „mare actriță” ați dori să-mi vorbiți?
M.M.: Nu cred că sunt pregătită pentru un bilanț. Ceea ce pot spune reprezintă acest moment al vieții mele. Nu sunt genul de actriță care să trăiască din nostalgii sau să întrețină genul de nostalgii referitoare la anumite roluri pe care le-a jucat. Ceea ce faci la un moment dat te implică – actor fiind – atât de mult, încât pare că trecutul (mă refer la rolurile trecute) aparține unor vieți pe care le-ai „terminat” de trăit.
Rep.: Totuși, scena românească datorează unor asemenea „vieți trecute” câteva dintre interpretările de referință ale unor roluri din dramaturgia originală și străină. Să luăm ca exemplu doar un spectacol ca „Acești îngeri triști”, în care ați jucat-o pe Silvia, o Silvie mult elogiată și, îmi permit să adaug o părere proprie, o Silvie care a rămas în sufletul meu și al altora drept prototipul eroinei lui D.R. Popescu.
M.M.: Silvia lui D.R. Popescu mi-a fost într-adevăr foarte dragă. Am făcut-o la Giulești, în regia lui Geo Saizescu, la începutul carierei mele, și e un rol care mi-a adus numai bucurii. A existat o minunată colaborare atunci între mine și colegii mei din distribuție – același entuziasm, aceeași dragoste de teatru, aceleași credințe, aceeași tinerețe… (În timp ce-și aprinde o țigară îmi amintesc mărturisirea pe care o făcea într-un interviu despre starea de „nervozitate” pe care o are înaintea intrării în scenă. Ce ființă fragilă, și totuși cât de puternic este actorul!) De altfel, un alt personaj din D.R. Popescu mi-a adus, la „Bulandra”, de această dată satisfacții mari – e vorba despre personajul pe care l-am interpretat în „Mormântul călărețului avar”, piesă regizată de Mircea Marin. Și pentru că ai provocat această discuție și pentru că vorbim despre eroinele teatrului românesc pe care le-am interpretat cu mare dragoste, nu pot s-o uit pe Mira din „Meșterul Manole” de Lucian Blaga.
Rep.: La Giulești, de astă dată…
M.M.: Da, m-am întors cu gîndul la Giulești. A fost unul dintre rolurile care m-au solicitat în mod deosebit, teatrul lui Blaga având o factură pe care aș numi-o poetică, greu de redat în interpretare. Este important și dificil să construiești un personaj care reprezintă o idee, un simbol, un personaj-mit. Trebuie să-l umanizezi, dar să reușești să nu distrugi „aura” lui fantastică. A fost un rol pe care l-am jucat la timpul potrivit.
Rep.: Dar Zoe a lui Caragiale?
M.M.: Zoe a lui Caragiale a reprezentat unul dintre momentele cruciale din cariera mea. Fiindcă am lucrat cu Liviu Ciulei. De fapt, întâlnirea cu Ciulei a fost un eveniment norocos al vieții mele de actriță. Întâlnirea cu Lucian Pintilie, de asemenea.
Nu sunt genul de actriță care să trăiască din nostalgii sau să întrețină genul de nostalgii referitoare la anumite roluri pe care le-a jucat. Ceea ce faci la un moment dat te implică – actor fiind – atât de mult, încât pare că trecutul (mă refer la rolurile trecute) aparține unor vieți pe care le-ai „terminat” de trăit.
Rep.: Și ce a însemnat lucrul cu acești doi mari regizori?
M.M.: Am lucrat cu ei și teatru, și film. De fapt, ei lucrau în film ca pentru teatru, repetau scenele înainte, cu mare minuție, iar asta e esențial pentru actori, pentru atmosferă… Să repeți cu ei era o școală de teatru, fiecare având metodele lui proprii. Pintilie, de pildă, era foarte precis, foarte „voluntar”. Știa bine ce vrea de la actor și te obliga să realizezi exact ceea ce își propunea. Îți îngrădea tentația de a crea la întâmplare și te domina în modul absolut în timpul repetițiilor. Dar îi simțeai arderea, credința, talentul… aș spune geniul, pentru că asta era, de fapt, și răspundeai cât de bine puteai. Sigur, nu era ușor, era o acumulare anevoioasă și foarte solicitantă pentru tine, însă efortul îți era întotdeauna răsplătit.
Rep.: Și Liviu Ciulei?
M.M.: Ciulei lucra cu totul altfel. Te lăsa (sau, mă rog, îți lăsa impresia că te lasă) să cauți singur personajul, te conducea, fără să-ți dai seama către ceea ce imaginase. Era o reciprocitate creatoare în munca la repetiții cu Ciulei, nu uitai nici o clipă sensul înalt și atât de frumos a ceea ce faci. (Ezită o clipă, apoi adaugă) De fapt, asta se întâmpla și cu Lucian, uneori.
Rep.: Spuneți-mi, Mariana Mihuț, cum evoluează raportul între tehnică și intuiție pe măsură ce câștigi experiență scenică?
M.M.: Raportul rămâne același. De fapt, tehnica rămâne întotdeauna un fel de „damă de companie” (râde) a intuiției – dacă înțelegi prin intuiție ceea ce eu înțeleg prin talent. Prin intuiție poți să înveți tehnica, dar cu tehnica nu deprinzi talentul. E o banalitate, de altfel.
De fapt, tehnica rămâne întotdeauna un fel de „damă de companie” (râde) a intuiției – dacă înțelegi prin intuiție ceea ce eu înțeleg prin talent. Prin intuiție poți să înveți tehnica, dar cu tehnica nu deprinzi talentul.
Rep.: Mă refeream la faptul că, în mod firesc, rezolvarea anumitor momente pe scenă o face mai ușor un actor experimentat, cu o tehnică bine stăpânită, decât unul neexperimentat, care se bazează exclusiv pe intuiție.
M.M.: Ai și nu ai dreptate. Problema e destul de complexă și, îți repet, mie nu-mi place prea mult să discut și să teoretizez despre ceea ce fac. Pot să-ți spun doar că tehnica și intuiția merg, după mine, mână în mână în ființa unui actor. Oricâtă experiență de scenă ai avea, nu poți obține un efect adevărat dacă el nu ascunde o „trăire” la fel de adevărată. Pentru mine, tehnica se limitează la perfecționarea mijloacelor pe care le ai. Ești continuu dator să-ți îmbunătățești aceste mijloace, fiindcă ele te ajută – dar, să fim serioși… misterul meseriei noastre este unul de suflet.
Rep.: Și misterul mereu adevăratei dumneavoastră spontaneități pe scenă este tot unul de suflet?
M.M.: Da. Întru totul. Dar poate ai vrea să-ți răspund că e unul de tehnică?
Rep.: Nu, deloc.
M.M.: Glumeam. Nici nu ar putea fi așa, deși, recunosc, spontaneitatea de pe scenă se întreține.
Rep.: Cum?
M.M.: Având grijă să-ți păstrezi oricând, în orice condiții bucuria de a juca. Să-ți amintești cât de mult iubești ceea ce faci. Dar, mai ales, să nu-ți pierzi simțul umorului.
Rep.: Se poate uita iubirea de teatru?
M.M.: Uneori se poate uita chiar și asta.
Rep.: Poate că e vorba de momente de panică, de pauze în meserie…
M.M.: Nu, nu neapărat. Sigur că asemenea pauze există. Ele te demobilizează sau te mobilizează, te sperie, dar te și determină să mergi mai departe, să lupți. Rolul lor e dublu.
Rep.: Au existat asemenea momente în cariera dumneavoastră?
M.M.: Bineînțeles. Deci, fiind actriță la Giulești, a fost o perioadă când teatrul era în reparații și am așteptat, apoi am făcut o pauză pentru copil, apoi am avut niște neplăceri cu sănătatea…
Rep.: Credeți că experiența scenei nu completează, nu aprofundează experiența de viață?
M.M.: Cred că experiența de viață aprofundează și completează jocul pe scenă.
Rep.: M-a impresionat mult ceea ce am văzut în spectacolul „O lume pe scenă”, spectacol în care ați jucat și dumneavoastră.
M.M.: Da. A fost un spectacol pe care l-am iubit și pentru care m-am pregătit cu mare plăcere. Aveam foarte puțin de spus, ca text. Restul era mimică, gest, dans, atitudine. Spectacolul a fost făcut de Miriam Răducanu, care l-a conceput ca pe o îmbinare de elemente profund teatrale, de convenții și atitudini care alcătuiau un fel de istorie teatrală (a teatrului în genere și a Teatrului „Bulandra” în special). Erau necesare modalități foarte variate și ingenioase de interpretare. Fiecare dintre noi și-a ales ce i s-a potrivit mai bine, ce i s-a părut că-l exprimă mai mult.
Rep.: Dumneavoastră aveați câteva momente comice?
M.M.: Da? Dar ceea ce era cu adevărat interesant în reprezentare pentru noi era faptul că evoluam într-un anumit ritm, într-o anumită gradație, și că ceea ce făceam într-un moment contrasta și completa în același timp ceea ce făceam în momentul următor. Spectacolul era un mozaic, dar era un mozaic întreg.
Poate că fiecare spectator are actorii preferați… Dar publicul este un singur suflet. Uneori mai bun, alteori mai puțin…
Rep.: Asemenea spectacole, ce vorbesc, de fapt, despre arta actorului, sunt necesare după „o viață pe scenă” sau la începutul carierei?
M.M.: Sunt necesare oricând, dacă ești dispus să experimentezi, dacă mai ești capabil să te joci. În „O lume pe scenă” parcurgeam drumul către joacă și joc, ne jucam de-a teatrul, jucând teatrul. „Nășteam” teatrul.
Rep.: Îl nășteați pentru dumneavoastră sau pentru public?
M.M.: Nimic nu se poate naște decât dintr-o relație. Teatrul însuși este tocmai această relație dintre actor și public.
Rep.: Fiecare actor are publicul său?
M.M.: Nu, nu cred. Poate că fiecare spectator are actorii preferați… Dar publicul este un singur suflet. Uneori mai bun, alteori mai puțin… (Începe să-și aranjeze costumul, semn că va intra din nou în scenă.) Mai aveți multe întrebări?
Nu mai am nici o întrebare. Dar sunt datoare cu o mărturisire. Spectatorul trăiește în general un sentiment de profundă apropiere față de actorul admirat și cunoscut. V-am văzut jucând teatru și film și v-am privit ca pe o veche și dragă cunoștință. Mai puternic, de mii de ori mai puternic, am comunicat cu dumneavoastră când erați pe scenă decât am făcut-o acum. Dialogul – la propriu – cu un actor să fie oare atât de dificil?
… Dar răspunsul la această întrebare mi l-am dat singură, în sala care fremăta de râs, purtând adevăratul dialog cu actrița.
Această convorbire a fost realizată de Corina Șuteu-Lupșa și publicat cu același titlu în numărul 7-8 din iulie-august 1987 al revistei Teatrul. Reluarea lui este posibilă cu sprijinul www.cimec. ro, care deține arhiva digitală a publicației menționate.
Print