Lui Marie-Hélène Estienne, care colaborează cu celebrul regizor Peter Brook de zeci de ani, nu-i place să privească în urmă. Scriitoare și scenaristă, asistentă de producție la multe spectacole brookiene intrate în istorie, este mereu în căutare de noi aventuri. Fugind de plictiseală, un demon care trebuie alungat în artă, ca și în viața cotidiană, trăiește în și prin teatru, experiență care-i oferă viul indispensabil. La Bouffes du Nord, miticul spațiu parizian, a realizat o mulțime de creații din dorința de a vorbi despre sine, despre omul din toate timpurile și omul din public. Prezentă recent la București, unde au avut loc două reprezentații cu faimosul spectacol „Costumul“, la care a lucrat în două momente diferite împreună cu Peter Brook, Marie-Hélène Estienne ne-a împărtășit cu calm și detașare câteva gânduri de creator animat de dorința permanentă de a merge mai departe.
„Costumul“ are o istorie lungă. Vă mai amintiți cum a început povestea?
De fapt, a început în anii ’80, de la un spectacol din Africa de Sud, în care jucau actori de culoare. Am aflat că se adaptează pentru scenă scrierea africanului Can Themba, iar Peter (Peter Brook – n.red.) a citit-o și i-a plăcut. Mai mult, a găsit că e o poveste fabuloasă despre iubire, dorință, răzbunare și iertare. N-am văzut spectacolul acela, am făcut un scenariu al nostru, după ce am aflat această poveste interzisă de ani buni, de prin 1945, în vremea apartheidului. Tema ne-a atras ca un magnet, scrierea scenariului ne-a luat ceva timp, unele lucruri ne-au plăcut, altele nu, dar esențialul este că am văzut o femeie care e doar o femeie de care începi să te simți legat. Dacă am fi avut doar o femeie plictisită, am fi avut doar o madame Bovary. Dar noi am vrut altceva, o ființă specială, pe care s-o vedem cu ochii minții și ai sufletului. Nu e nimic special în faptul că, și de data asta, importante sunt povestea în sine și felul o spunem. Cred că muzica din spectacolul nostru spune foarte mult. Pe acest fundal evoluează costumul acela bizar, când amuzant, când dătător de fiori. Așa cum e mitul când se întrupează. În secvența petrecerii, când soțul înșelat își învită prietenii și vecinii, continuând să-și chinuiască soția, îl descoperim în toată puterea lui. Am văzut adesea în public oameni emoționați, oameni care nu voiau să plece după spectacol…
Apropo de public, atunci când ați lucrat spectacolul v-ați dorit ca spectatorii să observe un anumit mesaj?
Nu. Am vrut doar ca publicul să participe, să fie acolo, trup și suflet. Dar recunosc că uneori observ lucruri extraordinare la spectatori. S-a întâmplat și în America, și în Anglia. E foarte simplu: mulți oameni își dau seama că viața poate fi așa. Sigur, e vorba despre un mit, dar descoperă că ei înșiși pot simți astfel, că pot păți așa ceva, că există situații când se pot trezi înșelați sau, dimpotrivă, chinuiți și umiliți pentru că au înșelat, dând curs unei dorințe ascunse. E un sentiment bizar… Dar, cum am spus, îmi doresc doar ca publicul să intre în poveste. Acum, când am repetat cu noua distribuție, povestea s-a întors în mine, e aceeași, dar are o forță nouă. Unele emoții au luat alte forme. Desigur, și datorită actorilor. Joacă sincer, cu dăruire, și iese o creație pură, o formă pură, de o simplitate emoționantă. Noi asta ne-am dorit.
Ce credeți despre nevoile de azi ale spectatorilor? Ce fel de teatru ne trebuie?
Teatrul de azi abundă în imagini și are un nivel intelectual ridicat. Eu cred că trebuie să scăpăm, într-un fel de asta, că ar fi bine să facem și altceva. Sunt convinsă că simplitatea rămâne un miracol. Ceea ce nu înseamnă că tot teatrul trebuie să fie astfel, dar poate că n-ar fi rău să recurgem mai puțin la tehnologie, la efectele speciale, chiar dacă și tehnologia este extrem de interesantă și poate fi relevantă. Puritatea e o cale pe care trebuie să mergem. Teatrul trebuie să se întrebe dacă vrea să distreze ori dacă vrea să distreze și în același timp să meargă mai în profunzime. Și există destui oameni de teatru care merg mai în profunzime. Krzystof Warlikovski, de exemplu, asta face și e foarte bun. Și are și o imagistică bogată, dar nu se oprește aici. Dacă nu e tulburător, teatrul poate fi groaznic de plictisitor.
Colaborați cu Peter Brook de multă vreme. Când priviți înapoi la această colaborare, ce vedeți?
Eu nu privesc înapoi. Nu am timp. E ca un fel de taină, în legătură cu care îţi pui întrebări tot timpul, dar nu prea găsești răspunsuri. Mie, personal, nostalgia nu mi-e de ajutor. Neprivind în urmă, mi-e mai ușor să merg mai departe. Contează să fii în prezent și să te uiți spre viitor, căci trecutul oricum e în tine și în ceea ce faci. Și e un adevărat noroc să poți face lucruri interesante. Doar în piesa vieții sunt atâtea scene plictisitoare! Asta fac și acum, privesc spre viitor, tot împreună cu Peter. Lucrăm la un spectacol nou, care o să fie gata la primăvară. „The Valley of Astonishment“, pornind de la un minunat poem persan scris de Farid al-Din Attar, din care Peter a făcut și „Conferința păsărilor“, ne poartă spre penultima dintre cele șapte văi pe care păsările trebuie să le străbată, anume spre valea uimirii. Cu ani în urmă am creat împreună „The Man Who“, spectacol în care pătrundeam în creierul unor bolnavi suferind de afecțiuni neorologice și dădeam adesea de oameni ca noi, dar imprevizibili în comportament din cauza bolii. Acum vrem să explorăm iar creierul prin această nouă creație, în care publicul va vedea cum ființa umană poate trece de la o extremă la alta în câteva clipe, prin muzică, imagine, amintiri, arome, gusturi… Acum vom studia sinestezia, o stare-reacție foarte solicitantă. Premiera ar trebui să fie la sfârșitul lui aprilie, după care plecăm în turneu la Londra, Amsterdam, New York etc. Ca de obicei.
Lucrați în continuare cu Peter Brook. În câteva cuvinte, cum v-a modelat identitatea?
Noi doi suntem foarte diferiți. El vrea să lucreze paisprezece ore pe zi, eu vreau patru. El scrie cărți, eu scriu scenarii și adaptări. El e mult mai inteligent decât mine, dar nu se pricepe să găsească actori, pe când eu reușesc! (Râde.) Eu fac rost de hrană! Avem nevoie de ea și o împărțim. Când l-am cunoscut, în tinerețe, eram critic de teatru și scriam la marele cotidian „Le Nouvel Observateur“. Mă plictiseam. Și înainte îmi dorisem să mă fac actriță, după care m-am căsătorit foarte tânără, soțul meu fiind un critic de artă destul de cunoscut, de care mă despărțea o diferență de vârstă destul de mare. Așa m-am apucat să studiez istoria artei. Apoi am devenit critic de teatru la ziar. Când l-am cunoscut pe Peter, mă plictiseam de moarte. În fiecare zi, la fel: seara la teatru, a doua zi un articol de scris. Așa că i-am scris o scrisoare, spunându-i ceva de genul „nu mai pot de plictiseală și vreau să lucrez cu tine, ia-mă cu tine, vreau să văd teatrul din interior, nu pot sta așa“. Și el m-a luat cu el. Am făcut niște teste la care nu m-am descurcat, bineînțeles. Dar mi-a dat șansa. Și, încetul cu încetul, am intrat în teatru, am devenit a lui. Ne-am înțeles, s-a înfiripat o bună relație profesională, o bună comunicare. Și cred la fel ca el: în teatru, e plictisitor să fii singur. Trebuie să fii cu oameni, să împarți răspunderi cu ei, cum fac și acum. Peter e un geniu pentru mine: întotdeauna inteligent, imprevizibil, deschis. Așa că vreau mereu să ajut. Și să ajuți e cel mai important lucru.
Să revenim la proiecte. În afară de spectacolul amintit…
Vor mai fi probabil niște spectacole în China, unde am fost invitată să lucrez și invitația mă tentează. Vreau să mă duc și în Africa de Sud, să fac un spectacol cu oameni de acolo. Scene, multe scene… Dar, să recunoaștem, am o vârstă, iar Peter are 88 de ani, așa că nu vreau nici să exagerăm. Uneori obosesc, dar mă împinge de la spate dorința de a da o mână de ajutor. Mă sperie gândul că, dacă n-o fac, ceva s-ar putea să eșueze, ceva s-ar putea să se sfârșească… Niciodată nu reușesc să termin tot ce am de făcut, acum am de făcut și un decor, acum trebuie să mai găsesc niște artiști potriviți cu noi, mâine am ceva de scris etc. etc. etc. Într-un fel, totul e mereu neașteptat, ca în teatru. Cândva, am lucrat la un „Hamlet“ cu Peter, după o adaptare semnată de Jean-Claude Carrière. Eram într-un turneu și țin minte că atunci a existat un moment când m-a izbit pur și simplu magia teatrului, de fapt o constatare cât se poate de simplă. Îi explicam de zor actorului, Adrian Lester, ce și cum să facă. Atunci am înțeles că nu poate și nu trebuie să facă așa: eu sunt eu, el e el.
Print