Actor, director asociat la „The Workcenter of Jerzy Grotowski and Thomas Richards” de la Pontedera, Italia, unde coordonează unul dintre cele două grupuri, Mario Biagini a condus un workshop la București, în cadrul Festivalului Internațional „Viața e frumoasă“, unde trupa sa de la Pontedera a avut o reprezentație a spectacolului „Not History’s Bones“. Despre teatru și clipele lui, despre căutări și explorări, despre nevoi și bucurii am discutat câteva clipe cu Mario Biagini înainte de conferința susținută la UNATC.
Cum a fost workshopul?
Un experiment interesant și reușit. Împreună cu echipa mea de la centrul din Pontedera, am lucrat la două momente pentru festival. Unul este foarte nou, nu-l consider încheiat, dar stă pe picioarele lui și oamenii îl pot vedea. Acum e o variantă consistentă, adică are destule semințe din care pot crește lucruri bune. Se numește „Hidden Sayings“ și am pornit de la posibilitatea de a introduce în structura lui oameni din exterior, adică participanți la workshop. Asta se face prin prelucrarea elementelor fundamentale – forme arhaice de mișcare, cântece tradiționale, elemente de interpretare legate de intenție, contact, asociere, reacție etc. Participanții au fost foarte tineri și receptivi, curioși, serioși, dar nu rigizi, ca niște oameni care au gustat un fruct din care n-au mai mâncat nicicând. Curajul lor m-a impresionat pentru că le-am cerut lucruri grele. Plus că, oricum, e un act de curaj să deschizi ochii și să-l vezi cu adevărat pe celălalt. Așa că le sunt recunoscător. Ne-a ieșit un experiment la care nu m-aș fi așteptat, mai ales datorită actrițelor, ceea ce mă bucură nespus. Scuze, dar pentru mine femeile sunt niște ființe misterioase și ori de câte ori le văd jucând pe scenă, dezvăluind ceva din interiorul lor, sunt suprins. Am lucrat acolo unde repetă trupa Podul, în podul acela unde se simte povestea, într-un spațiu în care percepi imediat misterul. Simți că oamenii de acolo au o anumită calitate, că iubesc locul. Am repetat apoi câteva ore la Odeon. Participanții n-au avut emoții sau n-au arătat, s-au dăruit cu totul. M-au făcut fericit.
Ce anume vă face fericit când vine vorba de astfel de creații?
Creatorul nu este niciodată mulțumit, asta stă în natura teatrului. Sunt momente, sigur, când simt că asta am vrut. Dar teatrul nu este niciodată perfect pentru că viața omului nu este perfectă prin natura ei. Dacă ar fi, n-am avea nevoie de teatru. Sunt fericit când simt, după un performance, că rămâne ceva înlăuntrul artistului, după ce s-a arătat în spectacol, când simt că am renunțat la niște temeri și văd asta la partenerii de scenă, iar spectatorii parcă deschid alți ochi. Înainte de spectacol, are loc un fel de ritual. Oamenii stau de vorbă, se uită să vadă cine e și cine nu etc. E un joc frumos ce face parte din teatru. Dar uneori, după câte un spectacol, jocul nu mai e atât de important. Parcă oamenii își aduc aminte brusc sau treptat, conștient sau inconștient, că se pot aduna și pentru alte motive decât pentru scopuri ori interese personale, ci în numele a altceva, ceva ce nu aparține niciunuia dintre ei. Respiră, simt împreună, sub același cer. În astfel de clipe, stări precum fericirea sau nefericirea, bucuria sau tristețea parcă nu mai sunt atât de importante. Important e că simți că, pentru câteva clipe, se deschide un alt orizont și nici măcar nu e nevoie să vorbești despre el.
Credeați același lucru când ați ales calea asta?
Intuiam vag, obscur, același lucru. Am început să fac teatru profesionist la 16 ani. Am plecat de la ferma la care locuiam la Paris, fără nicio para în buzunar. Pe atunci, Parisul încă era Mecca. Muream de foame, dar era frumos. Eram un țărănuș slab, un dezastru la sport și cred că din multe motive de natură biografică simțeam că-mi scapă ceva, că-mi lipsește ceva. Viața de fermă e frumoasă. Ceva lipsea însă înăuntrul, nu în afara mea. Eram fragil, cu o sănătate șubredă, dar cu o imaginație în care se întâmpla tot. M-am gândit că teatrul e o cale prin care imaginația și aspirațiile mele pot prinde carne, dar abia când am început să lucrez la centrul din Pontedera s-a petrecut cu adevărat ceva. Când l-am văzut pe Grotowski prima dată, la Paris, unde a avut o conferință, am simțit că ce vreau eu există. El vorbea și prezența lui era altceva, am văzut că un om poate fi ca o portocală – la început un muguraș, apoi o floricică, după aceea un fruct crud, apoi un fruct copt, care are semințe. Mi-am zis că e omul cu care ar trebui să lucrez. Am început să lucrez cu el și cu Thomas (Thomas Richards – n.red.), care a fost foarte important pentru mine, care mi-a dat libertatea să explorez, și cu Grotowski. Am început să pot face ce-mi imaginam. Am învățat treptat că în artă nu ține tot de o abordare de genul îmi place/ nu-mi place.
Și acum?
Uneori încremenim viața, vrem s-o înghețăm în forme fixe: Eu sunt actor/ regizor etc. Asta e viața mea. Numai că viața nu e ceva ce putem stăpâni sau poseda. Uneori, ziua sau noaptea, ne simțim fericiți sau nefericiți. Numai că viața nu se oprește în loc. Viața e schimbare, noi suntem schimbare. Oamenii sunt entități în schimbare, constelații de infinite situații unice. Și creația este la fel, ea vine din infinite lucruri. Artiștii stau pe umerii strămoșilor. Pe de o parte, acum simt nevoia să explorez rădăcinile civilizației noastre occidentale. Cealaltă nevoie e să le las spațiu de mișcare colegilor din grup, așa cum a făcut Grotowski cu Thomas și cu mine. Trebuie să le las spațiu ca să devină autonomi, ca artiști și ca oameni. Dependența din orice relație umană sfârșește într-o situație patologică. Deseori se întâmplă în mod automat, căci întotdeauna există unul mai carismatic, mai puternic, pe care ceilalți îl urmează.
Să vorbim puțin despre prima nevoie. În ce fel explorați rădăcinile civilizației occidentale?
Lucrez acum cu echipa mea pe scrieri străvechi, de pildă Evangheliile Sinoptice, din secolul I, importante pentru originile creștinismului. Le pun în legătură cu muzica negrilor, adică a sclavilor din America. Pentru că muzica lor era interzisă, devenind tabu, au înlocuit textele cântecelor autentice cu citate din Scripturi. Caut să văd cum putem crea noi această rețea de citate azi. Poezia străveche, de fapt cele mai vechi forme din istoria ei, este alcătuită din citate, care n-au nicio legătură cu sensul în care folosim noi azi cuvântul, gândindu-ne automat la notele de subsol. Vorbim despre formule, unități metrice și semantice, pe care poetul le așază astfel încât să construiască un anumit sens. Poetul pune astfel în legătură diferite niveluri ale realității. Iar noi urmăm același proces și ne axăm pe relația text-muzică.
Încă ceva. E ciudat, dar pentru mine a te gândi la trecut înseamnă și a te gândi la viitor. Europa a însemnat, în anumite epoci, centre de cultură și de transmitere a cunoașterii, dar și de formare de noi cunoștințe, adică centre de cultură activă. Acum credem în mod automat că teatrele, instituțiile de educație etc. sunt centre de cultură. Numai că adesea ele sunt sterile.
Dar dorința obsesivă de nou?
Există, fără îndoială, și e impulsionată prin marketing. Banii joacă un rol enorm în viața noastră, un rol de ale cărui dimensiuni nici măcar nu ne dăm seama cu adevărat. Noutatea ne obsedesează adesea, dar nu pe toți. Eu pot să lucrez la un singur lucru zece ani și nu mă simt obligat să trec la altceva. O fac numai când simt nevoia. Revenind la explorări, „Hidden Sayings“ nu este un spectacol conceput să se joace în teatre. E o formă de contact, un fel de pod la care se poate recurge în diverse situații – într-un spital, într-un azil, într-o comunitate religioasă etc. N-ați observat că în America, de exemplu, în unele locuri oamenii sunt săraci, dar fericiți, și în altele sunt bogați, dar nefericiți? Acolo există, bineînțeles, semințe ce vor crește în viitor. În comunitățile sărace sunt destui tineri talentați la actorie sau la muzică. Deseori ei nici nu știu că au astfel de competențe. Poate că în asemenea locuri noi putem fi de ajutor.
Și a doua nevoie, aceea de a crea condiții pentru autonomie?
Vrem să lucrăm astfel încât colegii mei să se poată răspândi în diferite locuri în grupuri mici ca să poată crea. În decembrie, doi vor juca în Argentina, unul va merge singur în Columbia și Brazilia, iar ceilalți vor juca cu mine la Paris, asta după ce mă întorc de la Shanghai, unde merg cu trei colegi din echipă. Iar restul repetă la Pontedera. De altfel, am observat că uneori, când repetă în absența mea, iese mai bine decât în prezența mea. Autonomia nu e doar o idee, ci trebuie să fie ceva cât se poate de concret. Are un mare potențial creator.
Ca și situațiile de criză.
Absolut. Criza este adesea o reacție la schimbare. Pentru artiști, criza e un moment proprice creației, dacă nu se panichează și se lasă purtați de ce aduce schimbarea, dacă nu opun rezistență. Și așa pot ajunge undeva, ca într-o pădure în care n-au mai fost niciodată. Abia atunci au voie să se panicheze, pentru că nu cunosc locul. Dar poate se minunează și îi apucă bucuria descoperirii.
Se tot vorbește despre criza teatrului ca artă. Există așa ceva?
Teatrul în sine nu există. Există doar tipuri de teatru. Cred că trebuie să ne lărgim felul în care înțelegem teatrul. Mi s-a întâmplat să fac cunoștință cu o persoană și să întreb Deci sunteți actriță?, dar să mi se răspundă Nu, sunt performer. De parcă ar fi două lucruri diferite! Nu, nu sunt. Viața omului include o infinitate de elemente pentru artele performative. Asta explorează și grupul cu care lucrez la centrul de la Pontedera, mergând pe diversitate: concert rock and roll, o creație ca „Hidden Sayings“ sau o petrecere cu spectatori. Și astfel cercetează interacțiunea între cei care fac lucruri și cei care se uită. Revenind, nu știu dacă putem vorbi despre o criză a teatrului, pentru că lumea e nemărginită, călătorim mult, dar nu știm aproape nimic despre ea, nu vom ști niciodată toți artiștii din lume, nu vom ști niciodată totul despre omul de lângă noi. Europa e invadată de suflete de pe alte continente, care-și fac o Europă a lor. Bătrâna doamnă devine doamna lor. Iată o sursă de bogăție pe care bine ar fi s-o primim și s-o folosim. Dar și o cauză pe care ar trebui s-o slujim, căci se simt în ea semințe din care va crește un nou limbaj în artă.
Print