Oana Bogzaru, studentă, anul I, Teatrologie, UNATC Bucureşti
Am avut ocazia să-i iau interviu lui Marius Manole după ce văzusem „Însemnările unui nebun”, după ce l-am ascultat timp de o oră și jumătate la un alt interviu vorbind despre copilăria lui și după ce văzusem ce își pusese în acea zi în geantă: o cărticică religioasă, una de basme și o pereche de pantofi, căci în seara cu pricina avea două spectacole. Și, pentru că nimic nu e întâmplător, a și reușit să demitizeze ușor, ușor viziunea mea despre teatru. „Teatrul e o meserie” și trebuie să muncești mult, să ai un program riguros, aici nu există scuze, nu există „nu am timp”, dar „teatrul e și un fel de Neverland”…
Cum de ai acceptat și cum a fost experiența primului spectacol aproape one-man show?
Am acceptat pentru că venea din partea lui Felix Alexa cu care am lucrat foarte mult și în care am încredere și știam de text pentru că îl mai văzusem montat. Prima dată nu am conștientizat în ce mă bag, pur și simplu am zis „da”. Nu m-am gândit că o să fiu singur sau aproape singur și o să fie greu. Când am început să lucrez efectiv, nici nu am știut dacă am să pot duce până la capăt spectacolul pentru că mi se părea înfiorător de greu. A fost extrem de stresant.
Textul în sine a contat?
Mi-a plăcut de omulețul ăsta care era naiv și care era într-o zonă greșită, dar în același timp extrem de frumoasă și de poetică și de inocentă și curată, plină de fantezie și bogată în tot felul de sentimente și trăiri interioare pe care un om normal nu cred că le are așa de puternice, variate sau așa de multe. De obicei noi trăim mai banal. Dar în capul și în sufletul acestui omuleț se întâmplau foarte multe lucruri. E ca si cum aș închide ochii și aș visa. Nu mi s-a părut că noi suntem normali și el e nebun. El vorbește foarte coerent . Îți explică cum Spania și China sunt aceeași țară, cum a auzit două cățelușe vorbind pe stradă. Și lui i se pare ciudată situația sa, nici el nu e convins că e normal ceea ce i se întâmplă. Mi s-a părut că personajul trebuie construit exact ca un om normal.
Ce importanță a avut muzica în felul cum a fost construit personajul?
Textul e foarte descriptiv, iar eu trebuie să le construiesc oamenilor imagini și senzații care să rămână, ori acestea de multe ori sunt oferite de muzică. Ea amplifică senzațiile pe care eu, cu ajutorul textului, le transmit. Asta reușește Alex să facă pentru că e un mare artist și lucrează într-un fel teatral, nu muzical. E și un soi de improvizație pentru că nu e la fel în fiecare spectacol. El cântă în funcție de cum joc eu. E foarte viu ceea ce se întamplă. Sunt foarte plăcut surprins pentru că am jucat cinci spectacole, iar sălile au fost arhipline. Pentru mine e cea mai mare surpriză pe care am avut-o în viața mea de actor până în acest moment. Sunt fascinat și chiar nu mă așteptam…
Fiecare personaj aduce ceva nou în viața ta?
Da. Și asta nu e o vorbă mare. Se spune că fiecare rol te ajută să te descoperi. Lucrând la diferite roluri apelezi la lucruri din tine, fie pe care le știai, fie pe care abia acum le descoperi. Scoți din tine lucruri pe care nici nu le bănuiai. Meseria aceasta funcționează și un pic prin psihanaliză. Un actor pe la 70 de ani, de exemplu, este suma tuturor rolurilor pe care le-a construit.
Există vreun personaj de care te-ai atașat în mod special?
Nu. Refuz să fac acest lucru. Nu mi se pare normal ca un rol să aibă întâietate în fața altui rol.
S-a întâmplat să pleci cu un personaj „acasă”?
Da, când eram mai tânăr și nu aveam experiență le luam după mine și le purtam… Până am aflat că e o prostie și nu trebuie să faci asta. Poate nu plecam acasă cu personajul, ci cu starea, cu trăirile, tristețile sau bucuriile lui… Acum îmi place să plec acasă cu Marius Manole.
Crezi că o să te plictisești vreodată de teatru?
Posibil. Când nu o să mai găsesc ceva nou, ceva care să mă incite și excite și care să mă pună la încercare, probabil o să mă plictisesc. E ca într-o căsnicie, nu poți s-o ții într-o fericire și iubire permanentă. Au fost zile când nu mai voiam să mă duc la teatru, să văd publicul, să simt presiunea aceea imensă. Dar acum sunt într-o perioadă destul de bună. Sunt împăcat cu mine, cu publicul, cu meseria.
Există vreo amintire specială, revelatoare legată de teatru care te-a marcat?
Sunt multe… De fapt, pe mine cel mai tare m-au marcat întâlnirile. M-a marcat întâlnirea cu Yuriy Kordonskiy, cu Victor Rebengiuc, cu Oana Pellea, cu Mariana Mihuț, chiar dacă n-am jucat, cu Maia Morgenstern, cu Andrei Șerban, cu Radu Afrim, cu Felix Alexa, cu Rodica Mandache. Relația mea cu ea e una de poveste. Rodica menține un echilibru foarte bun în viața mea atât personală, cât și artistică. Reușește să fie un fel de mamă care să mă echilibreze când vede că o iau razna, când sunt prea încrezut, mă aduce cu picioarele pe pământ. E important…
Ai avut vreun exemplu, vreun model?
Toți aceștia mi-au fost exemplu, la un loc. Sunt oameni care te inspiră.
Crezi că există spectator ideal?
Nu. Trebuie să fie atent și deschis. Astea sunt două mari calități pe care trebuie să le aibă un public bun: atent și deschis.
Ce sfat le-ai da studenților de la actorie?
Să muncească mult, mult în orice condiții, în orice fel de rol la începutul carierei. Să învețe să se descurce singuri. Să provoace proiecte ei singuri, să caute un regizor, să caute un text, să-i propună textul pentru că nu o să-i ajute nimeni. Să nu treacă o zi fără să repete ceva, să facă ceva pentru ei. Fiecare zi e foarte importantă.
Ce crezi că este teatrul?
O meserie. E ca la sportivi, îți intră în sânge și te educă să trăiești într-un fel.
Există ceva poetic în teatru?
Poetic este că rămâi un copil toată viața. În meseria asta poți să te joci cât vrei tu, că nimeni nu o să te tragă de urechi că te joci prea mult. Teatrul e un spațiu foarte liber în care tu poți să te joci până la 80 de ani și să rămâi copil cât vrei tu, un fel de Neverland. Nu îmbătrânești, nu ți se atrage atenția că te strâmbi prea mult, că ai un comportament ciudat și că pari nebun, nu miră pe nimeni că te prostești în continuare, că ai un comportament de adolescent la vârsta de 50 de ani. Adică teatrul îmi scuză mie toată existența. Pot să fac ce vreau pentru că sunt actor.
Ai știut asta de la început, nu?
Da. Am avut o intuiție fantastică… Am știut.
Print