Marius Manole: Compromis înseamnă să-ţi baţi joc de tine şi de meseria ta

Deşi se află în căutarea liniştii, după propria mărturisire, ocoleşte, totuşi, detaşarea, din convingerea că „ai mai mult de câştigat dacă te arunci în mare decât dacă stai lângă ea”. Inamic al atitudinii „ce-o fi o fi”, actorul Marius Manole, unul dintre tinerii răsfăţaţi ai teatrului bucureştean, spune că a avut noroc „cu carul”, că încearcă să rămână „cât mai normal şi cât mai treaz”, că dependenţa de dragostea publicului, ca orice dependenţă, este nocivă. Dialogul noastru a avut loc într-o după-amiază caldă de martie, într-o cabină de la TNB, la o zi după ce instituţia a găzduit un spectacol susţinut în cadrul campaniei „Artiştii pentru artişti”.

Reprezentaţia cu „Livada de vişini” de la Naţionalul bucureştean, susţinută pe 22 martie, a făcut parte din campania umanitară UNITER „Artişti pentru artişti”, fondurile rezultate din vânzarea biletelor urmând să fie folosite pentru sprijinirea unor actori aflaţi în dificultate. Ce spuneţi despre o astfel de campanie şi, mai ales, situaţia care a generat-o?

Situaţia care a generat-o este profund anormală, pentru că suntem într-o ţară în care se trăieşte anormal. Şi nu numai artiştii trăiesc anormal. Eu sunt în favoarea acestor campanii, fiindcă oamenii care vor fi beneficiarii campaniei trebuie ajutaţi. Toţi o să ajungem în situaţia lor, o să îmbătrânim şi nu avem niciun fel de sprijin din partea autorităţilor. Când ai ieşit la pensie, gata, trăieşti din ea. Mulţi dintre artiştii noştri au ieşit la pensie când salariile erau foarte, foarte mici şi UNITER a descoperit, se pare, o mulţime de artişti în mizerie, oameni care nu mai au din ce să se întreţină, sunt foarte bătrâni şi neputincioşi. Mulţi n-au pe nimeni în jur. Nu ştiu cum Dumnezeului se întâmplă, dar artiştii nici nu-şi fac mulţi prieteni, nu prea au familii… Unii au nevoie de ajutor. Eu sunt pentru astfel de campanii, repet, şi aş face în fiecare lună câte un spectacol în urma căruia banii să meargă la astfel de persoane.

Oare un asemenea gest nu poate fi perceput greşit, ca fiind jignitor pentru beneficiari?

Dacă eu aş fi în situaţia lor, nu m-aş simţi deloc lezat. După o carieră în teatru, unii oameni merită beneficii. Aş fi lezat, dacă nu mi s-ar acorda respectivele beneficii. Sigur că n-ar fi de datoria colegilor şi a presei să mă întreţină, ci ar fi răspunderea guvernului şi a autorităţilor, precum şi a oamenilor pentru care am muncit o viaţă întreagă. Poate fi un pic jignitor să se ajungă la un fel de chetă între colegi, dar când am de ales între a te simţi jignit şi a nu avea ce să mănânc, prefer să nu fiu jignit şi să mănânc. Şi, sincer, nici nu cred că-şi mai pun problema. Mulţi dintre ei sunt actori care au trăit într-o lume mult mai rafinată decât cea de azi, în care nimeni nu se plângea de nimic, nimic nu era la vedere, nicio tristeţe nu era arătată. Ei erau domni şi doamne, care, atunci când ieşeau pe uşa blocului în care locuiau, purtau mănunşi lungi şi pulovere pe gât ca să nu li se vadă ridurile, pe ideea „Pot să am toate ridurile din lume, numai că nu e voie ca alţii să le ştie”. Acum le e greu să accepte că sunt într-o situaţie neplăcută şi nişte colegi scot din buzunar ca ei să poată trăi mai departe.

Cunoaşteţi cazuri particulare? Nu vă cer detalii, bineînţeles.

Eu cunosc colegi de vârsta mea sau mai mici care mor de foame. Unii au nevastă şi copil şi trăiesc dintr-un singur salariu. Problema e că nu este doar cazul actorilor. În afară de clasa politică, există vreo categorie care o duce mai bine? Toată ţara este vai de vai, nu numai artiştii. Am militat pentru actori şi drepturile lor ceva vreme, dar mi-a trecut, pentru că mi-am dat seama destul de repede că noi, artiştii, nu suntem cu nimic mai speciali decât alte categorii – medici, profesori etc. Nu numai actorii trebuie să aibă, ci toată lumea trebuie să aibă. Dacă spunem lucrurilor pe nume, e mai grav să ratezi o operaţie decât un spectacol… Dacă ne gândim la efectele concrete ale muncii, un medic ar trebui să fie mult mai bine plătit decât orice actor din lume, cu toată poezia despre actor, care-şi „dă sufletul”, îşi „deschide inima”, poezie perfect adevărată de cele mai multe ori, dar nu de fiecare dată. Doar şi în meseria noastră există destui funcţionari.

Şi cum rezistă?

Exact aşa poţi rezista: fiind funcţionar. Dacă te consumi întruna, la un moment dat consumul îşi pune amprenta. Undeva, în străfundul tău, el afectează creierul, ficatul, plămânii.

Dar fără consumul cu pricina, se mai cheamă teatru ce faci?

Ştiu şi eu? Acum chiar încerc să aflu răspunsul, să văd cum e mai bine. Personal, am încercat şi implicarea intensă, şi detaşarea. Am încercat să vin la teatru fără să tremur de frică, ca să n-am emoţii, să nu vomit de spaimă, să nu atârn pe lângă scenă ore bune înainte să înceapă spectacolul. Să văd cum e dacă ajung în teatru cu o oră înainte de spectacol şi intru în scenă. Ei bine, nu se poate.

N-a mers?

Am jucat atât de prost, că-mi venea să plec din scenă. A fost îngrozitor şi am plecat aproape bolnav de la spectacol. Mi-am dat seama că există oameni construiţi astfel, ca să fie detaşaţi, şi oameni care nu pot funcţiona decât prin implicare. Cât ţine, ţine. Şi acum mă uit în jur. Sunt actori care au murit şi de care nu mai ştie nimeni, actori de succes în tinereţe şi apoi uitaţi, actori care au ars şi şi-au făcut meseria minunat, dar lumea nu-i mai ţine minte. Am întrebat un puştan dacă ştie cine a fost Florian Pittiş şi mi-a răspuns că nu. Atunci, stai acasă şi te gândeşti: Dar oare chiar merită? Încă n-am ajuns la o concluzie.

Dar nu cumva actoria creeză dependenţă?

În cazul ăsta, este un lucru nociv. Prin natura lui, omul n-are voie să fie dependent de nimic – nici de ţigări, nici de cafea, nici de teatru. Omul s-a născut ca să fie liber. Dependenţa de orice fel face rău. Atunci, mă întreb şi eu dacă merită să te laşi pe mâna meseriei ăsteia. Actorul este un meseriaş. Totul e un joc, nu? Eu mă prefac că sunt cineva. Oare ar trebui luat în serios? Ne luăm prea în serios. Din marelor nostru orgoliu – actorii sunt îngrozitor de orgolioşi -, din dorinţa de a plăcea tuturor, de a fi în prima linie, te laşi măcinat pe dinăuntru. Să fii întotdeauna cel mai bun n-ai cum.

La modul absolut, e o imposibilitate.

Dar actorul tinde spre ea. Atunci, nefericirile lui se trag de aici. Pentru că o ia pe viaţă şi pe moarte.

Dvs. personal vă număraţi printre răsfăţaţii publicului şi ai criticii. Vă flatează?

Nu ştiu dacă este aşa. Dar, da, mă flatează. Indiferent n-are cum să-mi fie. Sigur că mă interesează cronicile, mai ales alea bune! Pe de altă parte, nu există cronică negativă care să nu pornească de la un sâmbure de adevăr, poate cu excepţia celor rău intenţionate. Nu mi s-a întâmplat, slavă Domnului, dar am văzut-o pe pielea colegilor mei. În unii s-a aruncat cu noroi nepermis de mult şi nepermis de urât. Aşa că, în cazul unor astfel de cronici, am şi luat atitudine. În primul rând, pentru că orice actor poate avea momente mizerabile în carieră. E imposibil să-ţi iasă toate rolurile. Nu suntem buni tot timpul. Dar asta nu-i dă unui critic, care e om înainte de toate, dreptul de împroşca cu noroi un artist cu o carieră de 50 de ani. Sau, dacă o faci, fă-o la un nivel elegant, nu ca în „Cancan”. Cred că se depăşeşte o graniţă. Aici chiar prea ne luăm în serios – să dai cu piatra într-un om doar pentru că într-o seară n-a jucat cum ai vrut tu mi se pare cam mult. Meseria de critic trebuie să aibă gradul ei de toleranţă, de înţelegere şi de eleganţă.

Revenind, mă flatează, mă bucur şi-mi dă încredere. E plăcut să vii la teatru ştiind că lumea te iubeşte. Dar nu cad în capcana „lasă, că merge, oricum mă iubeşte lumea”. Asta nu voi face niciodată pentru că nu-mi stă în caracter.  La mine nu funcţionează, mai ales că am dezvoltat o uşoară paranoia, chiar din cauza publicului. Mi se pare că publicul mă urăşte când intru în scenă. Până la final înţeleg că mă iubeşte, dar în primele minute de pe scenă am impresia că mă urăşte. Mi s-a întâmplat şi la „Inimă de câine”, şi la „Livada de vişini”, şi la „Avalanşa” etc. Marea mea greşeală este senzaţia că lumea aşteaptă ceva de la mine de fiecare dată. Şi adevărul e că oamenii chiar aşteaptă: ei vin să-i vadă pe Victor Rebengiuc, Maia Morgenstern, Oana Pellea. Tu tot timpul trăieşti sub presiune că de fiecare dată trebuie să le demonstrezi că eşti bun. Or, asta se cheamă dependenţă rea de dragoste. Şi te omoară. Sau te ţine cu picioarele pe pământ, viu, şi te face să nu vii la teatru oricum. Nu, nu trebuie să fii mereu „mai bine”, ci doar să fii cum eşti în ziua aia. Dar nu am liniştea să mă comport aşa, mai ales la spectacolele cu aşteptări. Tot din orgoliu se trage.

Sau din frică?

Din orgoliu. Dacă n-ar fi el, nu ţi-ar fi frică. Este o perioadă în care astea sunt gândurile mele de zi cu zi. Nu găsesc liniştea. Dar nici nu vreau să repet experienţa detaşării. Vreo şase luni am intrat în spectacole cu gândul „Ce-o să fie o să fie. Nu-mi pasă”. Numai că o colegă, care se machia discret la oglindă, mi-a zis încet „Vezi că de vreo şase luni nu-ţi pasă”. Parcă mi-a căzut o piatră în cap. Am înţeles că fac o mare prostie, că sunt pe un drum cu totul greşit. Stilul ăsta de autoapărare nu ţine. Ai mai mult de câştigat dacă te arunci în mare decât dacă stai pe lângă ea şi zici „E rece. Nu intru azi, intru mai târziu sau mâine. Mai stau un pic”. Ori te arunci, înoţi şi-ţi place, ori stai pe margine şi toată viaţa eşti un spectator al tău, care nu vrea să rişte nimic.

Compromisul este un risc. Şi se tot vorbeşte despre compromis în actorie. Pentru dvs. ce înseamnă?

Compromisul îl faci când intri într-un proiect în care nu crezi şi nici nu-ţi faci meseria cum trebuie.

Vi s-a întâmplat?

Da. Pe de altă parte, nu faci un compromis când intri într-un proiect în care nu crezi, dar încerci să faci cât mai bine ce trebuie. Compromis înseamnă să-ţi baţi joc de tine şi de meseria ta. Dacă accept să joc în telenovelă, măcar să mă gândesc la personaj, la ce pot să construiesc, să fac ce e mai bine. Datorită împrejurărilor, pentru mine nu mai e un comprimis să merg într-un proiect din care să câştig bani. Înainte mă gândeam că, dacă sunt plătit prea mult pentru ceva e nefiresc. Ei bine, nu. Mă duc, joc cât pot de bine şi iau câţi bani mi se dau. Şi mă duc şi pentru bani. Nu-mi permit să fiu actor la mine acasă. Deocamdată. Nu e atât de rău ca oamenii să facă lucruri pentru bani, e rău să facă lucrurile prost pentru bani.

Noi încă trăim într-o ţară în care, deşi sunt prost plătiţi, actorii au un statut privilegiat, într-un fel. În străinătate, actorii de teatru nu pot supravieţui, dacă nu merg la show-uri de televiziune. La noi, actorii încă nu trebuie să fie chelneri. Dar s-ar putea ca cei care termină acum facultatea să fie.

Cât de mare e distanţa între felul în care vedeaţi lumea teatrului când aţi urcat pe scena profesionistă şi felul cum o vedeţi acum?

Pentru mine nu s-a schimbat nimic. Teatrul exercită asupra mea aceeaşi fascinaţie. Din culise încă mă uit fascinat la colegii care joacă pe scenă. Cel mai magic moment din teatru este când tu, actor, stai la buza scenei, apoi faci un pas şi devii un personaj. Sunt la fel de fericit la repetiţii, la fel de îndrăgostit de actori ca în copilărie. Mie mi s-au întâmplat lucruri minunate. Nu credeam să ajung să joc cu Victor Rebengiuc, Rodica Mandache, Maia Morgenstern, Oana Pellea etc. Sunt şi acum ca un copil. Mi se pare că mi se întâmplă lucruri incredibile. Am avut noroc cu carul. Nici nu am cuvinte să povestesc. Toate mi s-au întâmplat nu la minut, ci la secundă, de parcă totul ar fi fost deja aranjat şi eu nu trebuia decât să vin să iau ce mi s-a dat. Sigur, au fost vremuri în care n-aveam bani, dar jucam teatru bun. Toate întâlnirile mele s-au soldat cu spectacole bune, care mi-au făcut sau îmi fac plăcere. Şi din întâlnirile ratate total am ştiut poate să iau ceva bun şi am mers mai departe.

Am fost destul de optimist, dar iată că la vârsta asta începe să se instaleze un soi de depresie, care nu ştiu de unde vine. Cred că depresia vine la oamenii care n-au probleme. N-ai probleme, începi să ţi le faci. Mă suspectez de asta. Presiunea începe să fie mai mare (căci până acum eram „copilul teatrului” şi „ăsta micu’”), ce spun parcă ar conta… Când vezi că un cuvânt pe care-l spui poate influenţa nişte oameni sau o situaţie, începi să te iei mai în serios, ceea ce e obositor şi neliniştitor. Parcă era mai bine când părerea ta nu conta.

Anonimatul are plăcerile lui, iar extrema cealaltă are alte plăceri.

Poate că nu le văd eu acum, când ştiu că actoria este o meserie de cursă lungă. E foarte uşor ca numele tău să nu mai însemne nimic peste 4-5 ani. Se poate să nici nu-ţi dai seama că, uşor-uşor, nu mai eşti. Te uiţi la domnul Rebengiuc, care umple sălile, fiindcă e un actor bun. În România sunt şi cazuri în care sălile se umplu datorită unui nume, nu unui actor bun. Există actori care fac săli pline în şuşe, lumea vine pentru ei, dar când pleacă de la spectacol zice despre X că „nu mai e ce-a fost”.  Eu încerc să rămân cât mai normal şi cât mai treaz, să-mi dau seama când am jucat prost, chiar dacă asta implică insomnii, angoase, beţii etc.  Cred că e normal să rămâi cinstit cu tine. Deşi adevărul se rezolvă în nopţi pierdute, care-şi spun cuvântul la un moment dat.

Dar adevărul te va elibera.

Până la urmă, tot patru scânduri şi un cui…

Dar, la un actor, atâtea vieţii înainte…

Da, dar mie tot mi-e frică de moarte.

Dar de bătrâneţe?

Şi de ea. Oricum am tendinţa de a hiperboliza tot. Mă panichează o durere de oase, că nu mă mai sui pe pereţi, fără să obosesc, ca la 25 de ani. Văd semne… De bătrâneţe mi-e teamă să nu mă prindă nepregătit, fără să fi avut timp şi grijă să-mi pun viaţa la punct. Parcă n-aş vrea să ajung într-o garsonieră la 70 de ani. Aş vrea să fiu într-o casă la ţară, înconjurat de oameni. Poate că salvarea o să fie să-mi fac meseria în continuare. Sau poate că Dumnezeu o să-mi dea mintea de pe urmă să înţeleg că, de fapt, sănătatea e mai importantă decât toate rolurile din teatru, în aşa fel încât să ai bătrâneţi uşoare.

Dar puterea exemplului e foarte mare. Mă uit în jur şi văd oameni neobosiţi, care lucrează de dimineaţă până noaptea – Rodica Mandache, Mariana Mihuţ, Oana Pellea, Maia Morgenstern etc.

Cum ţi se pare viaţa teatrală bucureşteană?

Apar spectacole bune şi foarte bune, actori, la fel. Mă duc cu plăcere la spectacolele lui Alexandru Dabija, Radu Afrim, Felix Alexa, în care sunt atât de mulţi actori de văzut. Zona de teatru experimental încă nu e foarte dezvoltată, n-avem cluburi de dramaturgie în care să se facă work in progress. Personal, sunt însă un pic departe de zona independenţilor, de care mă şi tem puţin. Am jucat în spectacole underground, care însă s-ar fi putut juca foarte bine într-un teatru, la o sală studio, însă directorii sunt mai închişi. Şi am învăţat că există public pentru orice spectacol.

Dar ce înseamnă „spectacol bun” pentru dvs. personal?

Un spectacol care mă emoţionează sau îmi provoacă o revelaţie. Cred că sunt un spectator bun, care nu merge la teatru ca să critice. Eu mă duc ca să mă bucur. „Îngropaţi-mă pe după plintă” şi „Fata din curcubeu” mi-au plăcut groaznic. La cel din urmă mi-am dat seama că teatrul e foarte simplu: îţi trebuie un text, un actor talentat şi public. Atât.