Actorul Marius Manole a participat la mai multe workshop-uri din cadrul Academiei Itinerante Andrei Șerban. Mărturia sa despre această experiență a fost inclusă în volumul „Cartea Atelierelor”, publicat de Editura Nemira și lansat în Festivalul Național de Teatru. Interviul, pe care îl redăm în continuare, a fost realizat de Cristiana Gavrilă.
L-ai întâlnit pe Andrei Şerban când erai unul dintre actorii tineri foarte apreciaţi şi cunoscuţi. De ce crezi că te-a chemat la Horezu?
L-am cunoscut pe Andrei la castingul pe care l-a făcut la Odeon şi unde eu am participat, dar prima întâlnire directă în lucru a fost la Horezu. M-am bucurat foarte mult când m-a invitat să particip la Atelier. Mai avusesem o încercare nereuşită de a lucra împreună, în Pescăruşul, la Sibiu, însă eu repetam un spectacol la Teatrul Naţional din Bucureşti şi nu am putut să plec atunci. Într-adevăr, l-am cunoscut într-un moment când deja lucrasem ceva, nu mai eram chiar proaspăt absolvent. Şi nu ştiu de ce m-a chemat, poate pentru că lui Andrei îi place să experimenteze, cred că auzise că joc foarte mult (prea mult), poate că a tras concluzia că s-ar putea să fiu şi foarte superficial şi a vrut să facă un experiment cu mine. A vrut să mă verifice, mi-a şi mărturisit după workshop-ul de la Horezu că la început nu avea încredere în mine. El pune multe pariuri pe actori, uneori chiar la limita imposibilului, şi ăsta este un lucru foarte frumos pe care îl face Andrei Şerban. Vrea să cunoască oameni noi şi testează limitele… şi ale oamenilor cu care lucrează, şi pe ale lui, şi te provoacă să faci tot ce credeai că este imposibil.
Dă-mi un exemplu când tu credeai că ceva este imposibil… şi s-a întâmplat.
Păi… tot ce s-a întâmplat la Horezu. Eu nu aş fi crezut niciodată că se poate face un astfel de Atelier de unde, după doar două săptămâni, să pleci absolut schimbat, cu multe întrebări, poate şi cu ceva răspunsuri. Am mai participat la alte workshop-uri, dar nu le-am perceput la fel. Ne-a arătat că omul este capabil să lucreze şi mai mult de douăsprezece ore pe zi, şi când termină, nici măcar nu se simte obosit. Iată, alt lucru pe care nu-l credeam posibil. Nu credeam că un actor trezit la 5 dimineaţa poate lucra în continuu până la 1 noaptea, făcând şi exerciţii fizice, şi text, şi improvizaţii… iar, la final, să ai energia şi dorinţa s-o iei de la capăt. Nu credeam că aşa ceva este posibil. Andrei mi-a mai arătat că se poate face Ivanov, un text de cinci acte, în doar patru săptămâni si jumate… lucru incredibil în România. Uite că multe lucruri pot fi posibile, este o lecţie importantă şi frumoasă.
Care este diferenţa între între o repetiţie şi un workshop cu Andrei Şerban?
Poate că la workshop am avut posibilitatea să improvizăm mai mult, să experimentăm nişte lucruri, dar să ştii că Andrei Şerban nu este mult diferit când repetă la un spectacol. Poate că e mult mai concretă experienţa unei repetiţii, la modul că ştim foarte clar că trebuie să facem o scenă anume, dar şi acolo ai voie să încerci foarte mult chiar dacă totul are o finalitate. Diferenţa este că la workshop contează mai mult procesul decât rezultatul, în repetiţii, amândouă sunt la fel de importante, în rest, după ce Andrei a creat trasee clare, ai aceeaşi libertate de a căuta. Când mă întreabă cineva cum a fost lucrul la Ivanov sau mă roagă să povestesc de la Ateliere, nici nu ştiu ce să zic. Doar că pentru mine este clar că workshop-ul de la Horezu este unul dintre cele mai importante lucruri care mi s-au întâmplat pe plan artistic.
Povesteşti despre Atelierul de la Horezu, dar tu ai participat şi la Ipoteşti şi Mogoşoaia. A fost diferit?
Toate trei au fost foarte diferite. Mogoşoaia a fost un alt moment important pentru mine, în câteva zile mi-am demonstrat mie nişte lucruri care ţin de concentrare şi de faptul că dacă ai o idee clară, poţi să faci un spectacol de zece minute în doar câteva ore. La Ipoteşti, a fost delicat, eram după o perioadă destul de aglomerată şi nu am venit foarte deschis pentru un Atelier de felul ăsta. Am avut reţineri şi în legătură cu tema, poeziile lui Eminescu…
Contează aşa de mult fondul personal, energia, deschiderea pe care le ai când vii la un astfel de Atelier?
Contează enorm. Depinde în ce perioadă a vieţii eşti, cu ce probleme vii, cât de săturat eşti de teatru… La Ipoteşti nu am putut să mă focusez pe ce aveam de făcut şi chiar m-am supărat pe mine că nu mă pot concentra cum mi se întâmplase firesc la Horezu. Dar a fost şi ceva bun în asta, pentru că, nefiind focusat pe mine, eram foarte atent la colegi, şi am descoperit nişte lucruri extraordinare. Am cunoscut nişte tineri care m-au obligat să mă gândesc la etapa în care eram eu. Tinerii m-au provocat să văd ceva în mine, care putea deveni un fel de manierism. Şi n-o pot uita pe Ana Ioana Macaria când a recitat Odă (în metru antic), dintr-o poezie pe care eu o consideram „de şcoală” a făcut un moment de teatru mare, de ţi se făcea pielea de găină, n-am să-i uit nici pe cei doi unguri care au spus versuri din Eminescu, poate mai bine si mai sensibil decât românii. M-am bucurat de momentele celorlalţi şi m-am întors încărcat mai mult de ce li s-a întâmplat lor decât de ceea ce am trăit eu.
Crezi că lucrurile întâmplate la workshop pot fi continuate în profesie şi în viaţă?
Cât timp eşti acolo, trăieşti într-un cerc închis, eşti protejat de toate frustrările care te omoară în fiecare zi, nu trebuie să mai alergi dintr-un loc în altul, nu ai de plătit facturi, nu te gândeşti decât la ce se întâmplă acolo în momentul acela. Trăieşti câteva zile cu nişte oameni, încep să devină familia ta, începi să le simţi respiraţia, vezi cum la un moment dat toată lumea începe să respire în acelaşi fel, ca în aceeaşi bătaie de inimă. O inimă bate pentru toată lumea de acolo, iar asta este chiar extraordinar. Este ca atunci când eşti copil şi ţi se dă liber în parcul de joacă. Şi poţi să te joci liber cu toţi copiii. Trebuie doar să vrei să te joci. Însă, când ai ajuns acasă, chiar dacă tu îţi doreşti, părinţii nu te mai lasă să faci acelaşi lucru. Este foarte greu de păstrat sentimentul ăla. Însă, tot timpul, ştii că poate exista şi felul acela, l-ai trăit, s-a înmagazinat în tine, şi el este acolo, la locul lui. Chiar dacă te întorci în instituţii anchilozate şi ai colegi care gândesc anchilozat sau n-au avut experienţe de felul ăsta, tu ştii că există şi starea aceea de graţie. Este foarte important, de acolo poţi să-ţi extragi lucrurile de bază: să fii responsabil, să fii curios, să ai grijă din când în când să redevii copil, să fii atent la tine şi să vezi în ce te poţi transforma, să simţi locurile unde nu mai eşti proaspăt şi să te schimbi, să te repari cumva. Dacă s-ar putea trăi aşa, cum ni s-a întâmplat nouă la workshop-urile astea, ar fi formidabil… Asta chiar ar fi ideal…
Acum, sincer, te vezi un om care îşi poate trăi profesia până la capăt în felul acesta?
Nu ştiu sigur… Dar cred că dacă cineva ia douăzeci sau cincizeci de oameni, pentru trei ani, şi între ei, să presupunem, m-aş afla şi eu, pentru a face teatru în ritmul ăsta de workshop, conduşi de un regizor sau de mai mulţi, cred că aş face faţă. Eu pot să fac un contract cu mine în care trei ani să trăiesc aşa… Glumind, mai mult sau mai puţin, pe urmă s-ar putea să nu mai pot altfel…
Aceste workshopuri au o anumită rigoare şi o disciplină… Ştim amândoi că nici tu, nici eu, nu le-am respectat cu stricteţe…
Dar tu chiar crezi că Andrei n-a ştiut că noi am avut abateri? Pot să pun pariu că a intuit care este profilul fiecăruia dintre cei pe care i-a luat acolo. Noi am încercat să respecăm tot ce se întâmpla, nu ne-a ieşit tot timpul… asta e! El ştie cum suntem, şi nimeni nu e perfect, ştie că fumez un pachet de ţigări pe zi, că nu mă trezesc uşor la ora 5 dimineaţa, nici măcar la 9, şi, prin urmare, mai bine era să nu mai dorm deloc, ştie că mă întorc la Bucureşti şi sunt momente când fac altceva decât ceea ce se întâmpla acolo. Ce vrei, să ne tragă de urechi, ca să ne arate că ştie? Nu, el a înţeles exact cum funcţionăm şi poate că a avut şi ceva încredere în noi… Oricum, tot workshop-ul cu Andrei Şerban este un fel de „şcoală de corecţie” pentru mine, fiecare înţelege ce şi cum vrea de aici. Dar faptul că am făcut faţă, a fost încă o limită pe care Andrei ne-a pus s-o depăşim. Tu ţii minte că noi într-o săptămână la Mogoşoaia am dormit doar câteva ore, am lucrat mult şi aveam o energie din care mai făceam un spectacol? Spune-mi acum, crezi că se mai poate repeta asta?
De multe ori te-am auzit spunând că pentru tine Andrei Şerban înseamnă o provocare. Nu te întreb cum este asta când lucrezi la un spectacol cu el, însă la workshop-urile tale cum a fost provocarea?
Da, dar Andrei te provoacă doar dacă e curios de ceva legat de tine, dacă el crede că poţi şi altceva decât ştii tu despre tine… La workshop-uri nu am făcut faţă întotdeauna provocărilor, dar şi asta poate să fie o provocare, să te laşi liber când nu îţi iese bine. Am avut momente când m-am închis foarte tare cu el, la repetiţii sau la workshop. Din frică, actorul poate să pice în pericolul de a refuza. Mi s-a întâmplat asta şi când repetam la Ivanov, şi la Ipoteşti. El a simţit, m-a luat de-o parte şi m-a întrebat ce-i cu mine, i-am răspuns că pur şi simplu nu pot să mă deschid. Discuţia cu el m-a făcut să-mi dau seama că nu e ceva grav, că e un lucru normal, care i se poate întâmpla unui actor într-un anumit moment. Ce are Andrei Şerban minunat şi respingător, în acelaşi timp, este faptul că îţi pune o oglindă în faţă, te obligă să te vezi cum eşti, iar uneori nu ai chef sau nu ai puterea să te priveşti. Sunt zile sau dimineţi, când nu vrei să afli cum eşti tu, poate din laşitate sau, pur şi simplu, este mai bine pentru tine să nu ştii în clipa aia ce cearcăne ai sub ochi. Câteodată eşti superficial, altădată nu eşti încântat de ce faci şi nu e comod să vină cineva să-ţi pună oglinda în faţă chiar în acele momente.
Print