Marius Stănescu: Ceea ce se întâmplă acum în România e ce și-a dorit Ceaușescu toată viața lui: „Cântarea României”

Cel mai recent spectacol în care-l puteți vedea este „Freamătul plopilor” de Gérald Sibleyras, montat de Anca Maria Colţeanu la Teatrul Metropolis. La Odeon, unde e actor din 1991, joacă în „Jurnalul lui Robinson Crusoe”, „Când timpul nu se mișcă”, „Gaițele”, „Casanova”, „Viața e vis”.  Profesia, crede Marius Stănescu, recompensat cu premii importante, te salvează de multe și trebuie tratată cu toată responsabilitatea. Actoria, ca să fie valabilă, trebuie să presupună „o provocare majoră” și „să te coste”.  Rolurile lui, de la clasici la contemporani, de o diversitate demnă de invidiat, o demonstrează. Despre „actul intim” care este actoria, despre teatrul de calitate, despre căutări, binecuvântări și pierderi am stat recent de vorbă cu actorul Marius Stănescu, undeva, lângă teatrul bucureștean în care joacă de când era student.

Ai două mari „defecte”, spui, nu știi să urăști și nici să minți, chiar dacă ai vrea. Nu cumva mințim cu toții? Poate și… nevinovat?

Nu, așa ceva nu există. Minciuna-i minciună. Trebuie să-ți asumi vina. Dacă te-ai trezit târziu și ai întârziat, îți asumi, spui. Punct. Nu spui că n-ai găsit taxi, că a fost aglomerație… Spui adevărul.  Eu spun întotdeauna adevărul, un alt mare defect.

Din 1990, de când faci teatru și film și ai traversat o perioadă interesantă, lucrezi cu ficțuni, cu măști. Cum e loc pentru adevăr și ce sens are acest cuvânt în context artistic?

E foarte adevărat, sunt unii care fac așa, lucrează cu măști, cu povești, dar e treaba lor. Teatrul, artele spectacolului, indiferent care sunt ele, sunt esență de viață. Dacă minți, ești un om mort. Singurul loc unde ești obligat să spui adevărul e scena. În rest, poți să mai ai situații întâmplătoare, nevinovate, cum spuneai mai devreme, dar profitabil e să nu fie niciunde. Fără sinceritate în ceea ce faci, nu se poate. Sigur, există o convenție, care e de când lumea: teatrul se face cu trei pereți. Acum, de când mă aflu eu în fericita postură de a face asta, de a trăi teatrul, întotdeauna îmi imaginez că sunt patru pereți și că ceea ce se întâmplă pe scenă e un act extrem de intim, care e al meu, care ține de viața mea, indiferent dacă mă cheamă Hamlet, Don Juan, Casanova. Dacă nu mă mir, în secunda în care se termină spectacolul, că sunt unii în sală care bat din palme sau strigă „huo!” înseamnă că am mințit. E ca și cum ai face dragoste cu iubita. Dacă stai safe acasă și faci dragoste, iar la un moment dat auzi pe cineva care aplaudă, îți schimbi comportamentul imediat: nu mai ești sincer. Așa e și la teatru. E un act intim, un act de iubire către Dumnezeu, un act de credință, un act de verticalitate. Dacă nu ai o clipă în care să te întrebi „Aoleu! S-a uitat cineva la mine, în intimtatea mea?” înseamnă că nu faci bine ce faci, înseamnă că te arăți, înseamnă că minți, înseamnă că… „Uită-te la mine!”, nu la personaj.

Teatrul, artele spectacolului, indiferent care sunt ele, sunt esență de viață. Dacă minți, ești un om mort. Singurul loc unde ești obligat să spui adevărul e scena.

Atunci, nu-ți e frică niciodată de „hăul negru”, cum zicea Cehov, care e sala?

Știi dinainte de a face meseria asta că ea înseamnă expunere. Ca să nu fie „expusă” în modul celălalt, trebuie s-o trăiești din creștet până-n tălpi și pe dinafară, și pe dinăuntru. Dacă nu te doare, lasă-te! O fi zis el, Cehov, ce-o fi zis, dar mie-mi place ce zice Dostoievski: nu trebuie să scrie cel care poate să scrie, ci cel care nu poate fără să scrie. E valabil pentru toate artele. Când am citit asta, mi-am zis: „Am scris-o eu?”.

Teatrul și literatura se pot face în nenumărate feluri. Ție ce fel de teatru îți place, după aproape treizeci de ani de actorie?

Teatrul de calitate. Teatru de calitate înseamnă text bun, colegi performanți, gândire regizorală înspre o idee, înseamnă că nu poți trăi fără să faci în felul ăsta. Eu am avut întotdeauna foarte mare atenție la propunerile primite. Dacă a venit o propunere care nu-mi convenea din mai multe puncte de vedere, am refuzat-o. Am zis „pas” de multe ori, pentru că întotdeauna trebuie să existe o provocare majoră. Dacă nu există, de ce să te bagi? Provocare majoră înseamnă pe viață și pe moarte și asta costă. Cea mai recentă provocare majoră este rolul din „Freamătul plopilor” de la Metropolis. Pentru mine, teatrul înseamnă să mă duc înspre, nu să aduc spre. Eu nu am fost distribuit inițial în rolul acela, ci în René. Dar colegul Dan Aștilean a zis că nu vrea să fie el Fernand. Nu știu cum mi-a ieșit, dar știu că am dat tot. E foarte interesant să fii un personaj care are un obuz în cap și supraviețuiește, până la punct. Am vorbit, sigur, cu doctori, știu cum te modifici din punct de vedere motoriu, din punct de vedere comportamental, când ai un obuz în cap. Și am apelat și la imaginație. Și am încercat să risc. Dacă îmi place să risc, mă duc unde e mai greu. Și am făcut recent un rol într-un proiect străin, cinci episoade pilot, regizate de trei regizori, un român, un american și un qatarez. Personajul meu, unul dintre trei criminali foarte periculoși dintr-o pușcărie, se cheamă Abel, cu trimitere biblică, desigur, și e ucigaș de copii. O lună și jumătate am trăit nonstop acest personaj. Pe linia americană, ideea era „să nu mai apară ucigașul de copii pe-aici în sezonul 2 și în sezonul 3”! Eu, știind experiența europeană, am zis că am un pariu mare și să fac rolul în așa fel încât audiența să spună „Ce simpatic era ucigașul de copii! Vreau să-l mai văd!” Dacă nu întorci clișeul, de ce să mai faci? Când te întâlnești tu cu Hamlet, cu Don Juan, trebuie să citești bine textul! Ca la Cehov, trebuie să vezi de ce e comedie!

Te-am văzut recent la comemorarea lui Ștefan Iordache de la TNB.  Prietenia dintre voi doi e un capitol special din cartea vieții tale. De fapt, în teatru prietenia e un fenomen frecvent sau rara avis?

Prietenia este cel mai prețios lucru pe care omul poate să-l aibă. Dacă mimezi, dacă te dai prieten, dar nu ești decât un soi de amic, ești pierdut. În teatru, la noi, încă nu ne arestează dacă punem mâna pe un coleg, dar cine știe? Poate se va întâmpla. România, cine știe de ce, a avut întotdeauna ochii îndreptați spre America, deși erau mai aproape, ca să vadă bine, Germania, Franța, Italia, Spania, Anglia. Dar românul se uită acolo unde nu vede bine. De aici și dorința să preluăm diverse, Valentine’s Day, și să uităm de Dragobete, de exemplu. Din păcate, nu sunt de acord cu spiritul mimetic. Avem noi, românii, neîncrederea noastră în valoare. Ceea ce se întâmplă acum în România e ce și-a dorit Ceaușescu toată viața lui: „Cântarea României”. Toți neprofesioniștii, toți amatorii sunt la toate posturile de televiziune.

România, cine știe de ce, a avut întotdeauna ochii îndreptați spre America, deși erau mai aproape, ca să vadă bine, Germania, Franța, Italia, Spania, Anglia. Dar românul se uită acolo unde nu vede bine. De aici și dorința să preluăm diverse, Valentine’s Day, și să uităm de Dragobete, de exemplu. Din păcate, nu sunt de acord cu spiritul mimetic. Avem noi, românii, neîncrederea noastră în valoare. Ceea ce se întâmplă acum în România e ce și-a dorit Ceaușescu toată viața lui: „Cântarea României”. Toți neprofesioniștii, toți amatorii sunt la toate posturile de televiziune.

Este o boală de care suferă și teatrul? Teatrul de acum încotro privește?

Asta depinde de fiecare, „după facultăți”, cum spune Marin Preda. Dacă ai mintea la tine, știi în ce parte să te uiți. Dacă n-ai mintea la tine, poți să devii mimetic, pentru chestii care nu au valoare intrinsecă. Noi ne-am cam racordat la străinătate prin 1989, dar apoi am tăiat racordul. Noi trebuie să prezentăm formele noastre, nu să preluăm de la alții, să vedem dacă ele sunt valabile peste tot în lume. În rest, la teatru, toată povestea a început să devină complicată. Probabil din cauză că sunt prea mulți absolvenți, câte 60-70 pe an la actorie, la UNATC, și cei care se ocupă de ei nu se ocupă responsabil de fiecare student. Pentru că unii nu știu să vorbească pe scenă, pentru că nu știu să frazeze pe scenă, pentru că au înțeles că nu există decât acel „mic adevăr”, predat lor în școală de niște domni, fără ca aceștia să le fi spus că, de fapt, în teatru, este vorba despre marele adevăr. Mic adevăr nu există. Adevărul, dacă e adevăr, e mare, nu e mic. Acum sunt pe scenă oameni care nu știu să frazeze și-ți zic „Dar asta e logica mea!” În 1989, când nu intra oricine și oricum la facultate, eram opt oameni, patru băieți și patru fete, la clasa lui Dem Rădulescu, unul dintre cei mai mari actori de comedie pe care i-a avut poporul ăsta. El ne-a dat un exercițiu simplu: „Spălați-vă pe mâini la chiuveta de acasă!” Și fiecare student se spăla, aproximativ la fel, la sfârșit închidea robinetul și se scutura de apă, apoi lua prosopul. Dar a venit unul, s-a aplecat până jos și s-a spălat acolo. „Stai, dragă! Tu ce faci? Te speli în bideu?” l-a întrerupt Bibanu’. Studentul s-a uitat mirat la el și i-a zis: „Ați spus să ne spălăm la chiuveta noastră de acasă!”. Și n-a spus că așa are el chiuveta acasă, jos. Noi toți am crezut că face mișto, că minte. Dar ne-am dus acasă și am văzut că chiuveta era la nivelul ăsta. De ce, nu contează. „Dragă, tu poți să ai chiuveta în loc de bideu și bideul în loc de chiuvetă. E treaba ta. Dar mie trebuie să-mi dai un semn general valabil ca să înțelegă oricine.” Or, acum vine întrebarea scrisă de Stanislavski, dar acum distructivă. Treci din stângă în dreapta – indicație regizorală, să zicem. Și vine, scurt, întrebarea: Dar de ce?  Iar „de ce”-ul omoară creația. Întrebările lui Stanislavski s-au inversat, de aceea. Pentru că acum prima întrebare, care la el era ultima, e: Cum fac? Sunt greșeli care se întâmplă, din păcate, frecvent.

Creatorii noștri, am observat în mai multe rânduri și ocazii, cred că ei cunosc foarte bine publicul și că știu ce vrea el. Nu cumva e o greșeală?

E o greșeală totală, e o greșeală ucigătoare. Dacă ei cred că știu ce vrea publicul, greșesc din start. Dacă te întrebi ce e cu oamenii ăia înseamnă că demersul tău artistic e fals, pentru că asta e o meserie egoistă, o faci pentru tine, după ce ai citit vreo două-trei biblioteci. Teatrul, să nu uităm, a făcut revoluții. Dacă nu-ți percepi profesia ca pe o mare responsabilitate, o faci degeaba. Asta se vede cu ochiul liber.  Dacă vii la teatru doar cu simțurile, te uiți și comentezi „asta îmi place”, „asta nu-mi place”, ești la nivelul zero. Dacă-i întrebi de ce nu-ți place asta, nu știu ce să-ți răspundă. Dacă-i întrebi de ce îți place astălaltă, nu știu ce să-ți răspundă. Dar noi, care facem meseria asta, s-ar putea să avem un răspuns și putem să le spunem pe scurt, doar să le deschidem puțin ochii: „Asta îți place pentru că n-are doar orizontală, are și verticala Dumnezeu-pământ-infern. Cealaltă nu are verticală și de-aia nu-ți place.” Spectacolele fără verticala Dumnezeu-pământ-infern nu trebuie să existe.

Dar există.

Da, din păcate. Pentru că fiecare crede că știe el cum se face și orgoliul omenesc este ceva care îl omoară pe Dumnezeu. De aici, într-un fel, toate nenorcirile: „știu eu”, „vă spun eu”… Indiferent de ce ai făcut, de cât ai făcut, de cum ai făcut, în meseria asta, dacă dimineața, când te trezești, nu simți în mod real că, de fapt, nu știi nimic și că, de fapt, te miri, ești pierdut. Bibanu zicea așa: „Dragă, în teatru trebuie să te miri. Dacă nu te miri, ești mort!”. Corect! Dacă cineva crede că i se cuvine ceva, greșește. În același timp, dacă cineva primește și nu se miră că primește el, și nu altul, greșește.

Indiferent de ce ai făcut, de cât ai făcut, de cum ai făcut, în meseria asta, dacă dimineața, când te trezești, nu simți în mod real că, de fapt, nu știi nimic și că, de fapt, te miri, ești pierdut.

Asta e o convingere dobândită în timp?

Nu m-am gândit niciodată de unde știu. N-am știu niciodată cât știu. Dar acum, gândindu-mă, pot să spun că, probabil, știu asta de pe când aveam doi ani. Atunci a murit bunicul și m-am dus pe deal, cu mama, la bunica, care a murit și ea acum doi ani, Dumnezeu s-o ierte! Eram cu mama și cu tata, Dumnezeu să-l odihnească. Eram în grădină și am văzut că vine multă lume și intră în casă. Am întrebat-o pe mama ce s-a întâmplat. Și mama mi-a zis: „A murit bunicul.” „Da? Și unde e?” am întrebat eu. „În casă. De-aia se duce lumea acolo.” Iar eu am zis: „Vreau să văd!”. M-a luat de mână și m-a dus înăuntru. Având noi ani, nu vedeam decât picioare. I-am zis să mă ridice, că vreau să-l văd. Și l-am văzut pe bunicul mort. Am stat, nu știu, cinș’pe secunde, probabil o veșnicie, și apoi i-am spus așa: „Dă-mă jos și hai să plecăm!”. „Unde să plecăm?” m-a întrebat ea. „La noi acasă, la Petroșani.”  Și am plecat. La noi, la momârlani, tradiția e ca mortul să fie îngropat la tine în grădină, unde ține preotul slujba, nu să fie dus la cimitirul comun. Bunicul e îngropat în grădină, bunica e la cimitir, că, de, s-au schimbat vremurile. Probabil că atunci când a murit bunicul s-a întâmplat un declic. După ce am mai crescut, am avut senzația că l-am visat. I-am povestit mamei. E adevărat, i-am zis, că bunicul se plimba cu mine de mână printre perii bergamot, când urcam spre casă, și avea o șapcă gri, pusă într-o parte, și mustață ca Hitler și un sacou din catifea reiată, maro, cu petice de piele, și niște pantaloni mai bufanți, cu bocanci gri? Iar mama a înțepenit și m-a întrebat: „Îți aduci tu aminte asta?” Or, eu nu știam dacă am visat sau îmi aduceam aminte. Și mama mi-a zis: „N-ai visat”. Bunicul a făcut pușcărie, pentru că a fost legionar, adică român. Și de acolo i s-a tras. Probabil atunci s-a întâmplat ceva. Iar apoi, acasă. Mama era profesoară de română și am crescut cu trei biblioteci în fața ochilor. Eram mic de înălțime, mă uitam la cărțile de la nivelul meu, erau și cărți în franceză, erau frumoase. Citeam „Le rouge et le noir”, citeam pe litere, scoteam cartea și mă uitam la ea. „Dar e în franceză!” ziceam. „Vezi? Trebuie să mă întrebi. Am și varianta în română, dacă vrei”, îmi spunea mama. O scotea și mi-o dădea de mai sus. „Dar să-mi promiți că o mai citești o dată când mai crești!”  Oricum, maxim până în clasa a IX-a, citisem Dostoievski și Shakespeare integral, precum și alți autori. Mă scoteau cu greu la joacă. Eram fascinat și nu voiam să plec, mai avem de citit.

Ce vezi acum, când te uiți în oglindă?

Nu mă uit în oglindă. Nu mă gândesc la mine, că e periculos. Eu doar reacținez. Mie nu-mi place de mine. Dacă filmez ceva și mă cheamă colegii să mă uit la casete, nu mă duc. Nu e bine dacă văd, că nu-mi place de mine. Mă uit când e gata. N-are rost să mă uit, nici din punctul ăsta de vedere, pentru că eu sunt așa cum sunt. Liber. Nu am opreliști. Mi-e frică doar de Dumnezeu.

Ce-i pierdut făcând atât de mult în profesie?

Tot. (Tace.)  Ba nu, nu chiar tot. Se tot spune că meseria asta cere sacrificii. Dar, dacă-ți place, care-i sacrificul? te întrebi. Oare există? Oare nu există? S-ar putea să fi înțeles eu care e pericolul: dacă lucrezi mult, pericolul mare e să-ți pierzi identitatea. Dar, dacă știi care e pericolul, știi să te aperi și el nu mai vine la tine. Nu mi-am pierdut încă identitatea.

Atunci, tu, Marius Stănescu, unde ești, între Casanova, Hamlet etc.?

Știi unde sunt? Eu sunt în fiul meu, Ștefan, și în fiica mea, Alina. Și în mama, și în soră-mea, și în nepoată-mea. Sunt pe-acolo, pe undeva.