Tomuri întregi s-au scris despre viața lui Marlon Brando, despre cariera lui, despre intimitățile sale, fie că este vorba despre femei sau despre copilărie, încât s-ar spune că nu există cotlon în care să nu fi dereticat cineva și să scoată la iveală o bârfă incendiară sau o poveste înduioșătoare. În ciuda tuturor biografiilor și a propriei autobiografii intitulată „Songs my mother taught me”, personalitatea lui Marlon Brando rămâne un mit, o legendă care a modificat radical percepția asupra actoriei în ceea ce privește rolurile masculine, doar câțiva piloni au rezistat influenței sale, precum Laurence Olivier care era mai mult legat de teatru decât de film, în rest, orice tânăr actor, chiar dacă era James Dean, aspira la succesul și talentul lui Marlon Brando și, inevitabil, îl imita.
Nimeni nu a fost în stare să caracterizeze sau să descrie modul în care reușea să dea naștere personajelor sale, în schimb, toți rămâneau uluiți și încercau să înțeleagă cum cineva care disprețuiește actoria, poate fi un talent ieșit din comun. Anthony Quinn, îi mărturisea primei soții a lui Marlon Brando, Anna Kashfi, că „îl admir, dar nu îl invidiez pentru durerea care stă la baza talentului său.” Julie Harris, partenera sa din „Reflections in a Golden Eye” se arăta la fel de părtinitoare: „Nu avea niciun respect pentru actorie, însă darul său era atât de mare, încât nu-l putea pângări. Putea să se îngrașe, putea să spună că este o mizerie, dar nu putea să-l distrugă.” Harold Clurman, soțul mentorului său Stella Adler, remarca autenticitatea disprețului pentru actorie: „Există ceva în Marlon care respinge actoria, și totuși el nu poate fi decât actor. Consideră că este o meserie <<bolnăvicioasă>>. Ar prefera să facă ceva pentru <<lume>>.”
Într-adevăr, Marlon Brando nu credea în mirajul marca Hollywood și afirma fără ipocrizie că actoria era un mijloc la îndemână de a face foarte mulți bani într-un timp relativ scurt. Nu și-a divinizat niciodată meseria, nu a considerat-o artă și nici nu trăia cu impresia că e artist. Ba mai mult, în viziunea sa, niciun star de cinema nu este artist, și în general, arta de la Picasso încoace a decăzut. În schimb, „suntem toți oameni de afaceri, suntem comercianți”. În orice dialog, Marlon Brando prefera adevărul crud, neambalat, sceptic și tăios. Decât să vorbească despre propria persoană, alegea să vorbească despre lucruri general valabile. Dacă era întrebat de ce a ales să fie actor, el răspundea că toți suntem actori în viața de zi cu zi și că acest proces este un instrument social, iar apoi continua să vorbească despre puterea marketingului. Despre teatru vorbea scurt și la obiect. Îl iubea pe Shakespeare, dar de câte ori călca într-o sală de spectacol, se plictisea teribil, iar efortul de a juca pe scenă i se părea imens și inutil. Dar chiar dacă nu ținea discursuri motivaționale despre cum e să fii actor și despre cum trebuie să lupți și să dai viață personajelor tale, asta nu înseamnă că nu respecta procesul pe care i-l insuflase Stella Adler. Marlon Brando era un actor cu metodă, era un talent șlefuit, avea o inteligență nativă, dar și cultivată, iar suma acestor calități l-au transformat într-un actor-model. În ciuda personalității sale dificile, a aroganței, a încăpățânării, a calvarului prin care treceau cei care lucrau cu el, Marlon Brando, rămânea, pur și simplu, Marlon Brando.
Când Francis Ford Coppola s-a decis să filmeze „Nașul”, știa că nu avea decât două alternative pentru Don Corleone, acel capo di tutti i capi. Ori Laurence Olivier, ori Marlon Brando. Prima variantă s-a anulat de la sine, întrucât Laurence Olivier era prea bolnav, iar la auzul celui de-al doilea nume, întreaga echipă s-a speriat și s-a împotrivit, pentru că da, era un calvar să lucrezi cu Marlon Brando. Întârzia la filmări, îi scotea pe regizori din minți, avea un temperament dificil, aproape imposibil, iar pentru rolul din „Nașul” nu îndrăznea nimeni să-l sune și să-i spună că trebuia să dea câteva probe. Așa că autorul romanului, Mario Puzo, i-a scris o scurtă scrisoare în care îi explica că era singurul actor care întrunea toate calitățile necesare pentru a-l interpreta pe Don Corleone.
Cariera lui Marlon Brando nu a fost întotdeauna fulminantă, nu întotdeauna box-office-ul exploda și nu întotdeauna numele său pe afiș garanta succesul. După o lungă serie de eșecuri, „Nașul” a venit ca o gură de aer, ca o revalidare a experienței acumulate de-a lungul anilor. De la Stanley Kowalski – rol care i-a displăcut profund, dar a cărui imagine l-a urmărit toată viața – la Terry Malloy care i-a adus primul Oscar în 1954, Don Corleone însemna rafinament, înțelegerea profunzimilor psihologice ale unui personaj atipic și o nouă provocare, pentru că inițial era sceptic în privința capacității sale de a interpreta acest rol. Așa că se ducea acasă și repeta în fața oglinzii. Marlon Brando nu era un actor căruia îi plăcea să improvizeze, despre singurul film în care improvizase, „Ultimul tango la Paris”, afirma că nu a înțeles niciodată despre ce era vorba. Prefera rigurozitatea și structura aproape arhitecturală a rolurilor care îl caracterizau pe Laurence Olivier. De la Stella Adler învățase cum să fie conștient de propriile sentimente și cum să le folosească în favoarea sa, apoi a trecut prin mâna regizorului Elia Kazan, ale cărui ecranizări i-au adus celebritatea. Când trăgea linie, crezul său despre actorie se rezuma la a nu plictisi spectatorul, aceasta era singura regulă de neîncălcat.
Mai mulți psihanaliști au încercat să dezlege misterul naturii problematice și necenzurate a lui Marlon Brando. Toate drumurile duc către un trecut tumultos, marcat de o copilărie traumatizantă, captivă în aburii de alcool ai mamei sale, pe care o culegeau adeseori de la pușcărie. În realitatea sa nu a încăput sentimentul de protecție, de afecțiune sau de bunăstare. Marlon Brando nu și-a apreciat meritele la adevărata lor valoare, a învățat repede că nu banii și succesul dau valoare acestei vieți, iar celebritatea poate fi o capcană, un tunel din care riști să nu mai ieși niciodată dacă îți pierzi simțul realității. Acestea erau sfaturile care se îndreptau spre tinerii actori care visau la ce tot ceea ce avea și însemna acest mare actor.
Marlon Brando nu purta măști și îi repugna gândul de a vorbi despre el însuși în fața camerei de filmat. Se considera un tip sensibil, în ciuda aparențelor, sensibilitate care se citește ușor chiar din titlul autobiografiei sale „Songs my mother taught me”, care vorbește, totuși, despre unica dragoste neîmplinită, dar și din felul său de a percepe existența celorlalți din jurul său. Din scurta sa aventură cu Marilyn Monroe ghicise tristețea și singurătatea ei, precum și acea putere a marketingului care o izolase într-un glob perfect de cristal care se presupunea că rezumă tot ce îți poți dori de la viață: bani, frumusețe, succes, recunoaștere.
Imaginea lui Marlon Brando din tinerețe a marcat generații întregi, a făcut furori și, în fiecare zi, pe facebook, mai apare o fotografie cu el din vreun film, urmată de o replică celebră. Într-unul din foarte puținele interviuri acordate, în 1994, Marlon Brando este obez, cărunt, antipatic, cântă, se joacă și își ține picioarele desculțe pe un taburet. Nu ține la imagine, la aparențe, la maniere. Dacă imaginea din tinerețea sa îți fura iremediabil privirea, cea a bătrâneții te izbește. Nu mai era nimic din acel bărbat fermecător, rebel, irezistibil, doar un bloc de sinceritate, cu o privire rece și pătrunzătoare și un discurs care spunea clar că nu poate fi manipulat, că nu o să spună nimic din ce nu vrea să spună și că el, marele Marlon Brando, încă mai poate face un show din simpla sa prezență.