Religia şi credinţa par a fi unul şi acelaşi lucru. Doar par. În timp ce credinţa este foarte personală şi, de cele mai multe ori, sinceră, religia este o dogmă care supune prin reguli. Poţi foarte bine să crezi, să fii credincios, fără să fii neapărat religios. Şi la fel de bine poţi să fii interesat de învăţăturile de credinţă în mod intelectual, să aprofundezi comparativ, să înveţi, să cercetezi, fără să ai credinţă. Credinţa o poartă fiecare în sufletul său; poate că cei mai credincioşi dintre noi nici nu dau prea multe dovezi publice de adeziune, nu fac demonstraţii. Religia, pe de altă parte, poate fi un instrument social puternic de control. Credinţa e a fiecăruia, iar religia a celor mulţi.
Spectacolul „Martiri” de Marius von Mayenburg, montat de Vlad Massaci la Teatrul Mic vorbeşte despre o credinţă fanatică, destructivă, convertită în religiozitate malignă. Demonstraţia foarte frustă spune fără ocolişuri şi subtilităţi povestea smintelii periculoase prin care doctrinele prost asimilate, absolutizate, pot produce daune ireversibile în minţile uşor influenţabile. Piesa oferă posibilitatea alegerii tonului pe care este transmis mesajul; nu arată cu degetul în nicio direcţie şi nu condamnă fără drept de apel nici societatea obtuză în care excepţiile sunt prea rar recunoscute şi tocmai din acest motiv nivelate de-a valma cu riscul unor repercusiuni grave, nici derapajele de comportament ale unui adolescent care se confruntă cu o criză identitară personalizată prin misticism dus la extrem. Spectacolul de la Teatrul Mic este unidirecţional din acest punct de vedere şi de la bun început lansează un singur fir, destul de gros, din care se va ţese întreaga urzeală a mesajului: tânărul smintit de Biblie e un pericol pentru societate, iar habotnicia poate avea consecinţe grave pentru cei aflaţi în jurul unui asemenea excentric religios.
Tonul demonstraţiei nu lasă loc de interpretări, nu îţi dă voie să înţelegi altceva decât că Benjamin este bun de legat şi tratat cu neuroleptice pentru delirul său abracadabrant cu citate din Scriptură, în timp ce adulţii responsabili pentru integritatea sa morală şi corporală sunt prea superficiali pentru a putea anticipa daunele pe care un asemenea caz special le poate produce sieşi şi celor din jur. Spectacolul se desfăşoară drept ca o linie, mesajul e ţintit clar şi nu există niciun semn de întrebare pe care să îl primeşti spre analiză. Totul e doar alb sau negru. Nu primeşti o temă de gândire pentru acasă, nu simţi nevoia să reflectezi prea adânc; asişti, doar, la o poveste despre un biet băiat cu probleme psihice care se transformă într-un manipulator odios, un rău şi un diabolic din cauza căruia cei care nu bagă de seamă gravitatea problemelor sale au de suferit.
Scenografia Iulianei Vîlsan este surprinzătoare la o primă vedere; o cutie cu linii ondulate în care personajele se uniformizează prin costum, cu trimiteri la organe sexuale feminine stilizate, puţin budism şi simboluri masonice ascunse. Deşi interesant din punct de vedere estetic, decorul devine o piedică pentru receptarea spectacolului; ochii celor din sală obosesc destul de repede, liniile ondulate aproape că te ameţesc, iar persoanjele, chipurile actorilor, se disting şi se individuaizează greu în acest univers vizual aproape halucinatoriu.
Un pariu pe care spectacolul încearcă să şi-l asume este distribuirea lui Alex Bogdan în rolul unui elev de liceu. E nevoie de un efort în plus de acceptare a convenţiei pentru a crede în verosimilitatea acestui personaj. Propunerea de a-l transforma pe Benjamin de la bun început într-un tiran religios, un evident dement, este una dintre opţiunile viabile oferite de text, însă e cea mai suerficială. E cel mai uşor să fii doar rău, răstit, înverşunat şi să vezi negru în faţa ochilor. Alex Bogdan conduce cu multă convingere şi asumare acest tăvălug de peroraţii şi delirul său mistic e ca un tren de mare viteză care nu oreşte în nicio staţie. E foarte concentrat şi se ia foarte în serios, are forţe şi expresivitate, însă modul unilateral în care e prezentat personajul îi anulează orice nuanţe şi emoţii; e un foarte credibil fanatic pe care nu am de ce să vreau să îl înţeleg; nici măcar nu îl condamn. Pur şi simplu e aşa cum îl văd şi nu am motive să vreau să îl descopăr în profunzime.
Adulţii din jurul lui Benjamin sunt stereotipuri ale autorităţii: mama uşor absentă din viaţa copilului său, care se grăbeşte să se degreveze de responsabilităţi şi să lase în seama şcolii toate prerogativele educării tânărului rătăcit – Mihaela Rădescu reuşeşte să contureze şi câteva emoţii, o urmă de duioşie, puţină grijă maternă şi să o transforme pe această schematică doamnă Sudel într-un personaj cu trăsături umane. Irina Velcescu este diriginta lui Benjamin, doamna Roth, cea care ar trebui să fie contraponderea avalanşei de excentricităţi şi absurdităţi; este vocea raţiunii în acest text psihologic extrem de ofertant. Din păcate, parcă vlăguită de orice voinţă şi încredere, cu efortul de a fi credibilă, fără prea mare putere de persuasiune şi cumva depăşită de situaţie, doamna Roth rămâne o intenţie nefinalizată. Oana Albu, directoarea şcolii, doamna Batzler, are o prezenţă care conţine foarte precis datele autorităţii şcolare; cu o rigiditate care se înmoaie la nevoie, cu un ton metalic ce se nuanţează la unele replici, acest stereotip al conducerii autoritare e înmuiat într-o interpretare din care nu lipseşte umorul subtil. Virgil Aioanei şi Avram Birău sunt prezenţele adulte masculine – profesorul de sport şi profesorul de religie; vin cumva în completarea unui matriarhat absolut şi închid cercul reprezentărilor de tipologii bine stabilite. Colegii lui Benjamin, cei de aceeaşi vârstă care ar putea, poate, să îi înţeleagă rătăcirea şi frica, sunt la rândul lor prinşi în propriile frici şi descoperiri: Lynda Weber – Oana Puşcatu are curiozităţi destul de fizice şi concrete şi dezinvoltura şi încrederea în sine o ajută să obţină ceea ce îşi doreşte, iar Georg Hasen – Rareş Florin Stoica este marginalizatul, băiatul cu handicap fizic şi întrebări legate de sexualitatea proprie, care e gata să urmeze pe oricine îi arată un strop de atenţie. Şi o face cu multă candoare şi convingere.
„Martiri” este un spectacol ce seamănă exact cu un preot încruntat şi grăbit să îşi termine predica; spune ce are de spus şi îşi face datoria, dar nu din vocaţie, ci pentru că asta îi e meseria. Nu e un manifest, nu e un spectacol care să te inspire, sau să te pună pe gânduri. E o „felie de viaţă” livrată în folie de aluminiu pe care o primeşti şi o consumi pe loc, până nu se răceşte.
Teatrul Mic
Martiri de Marius von Mayenburg
Traducerea de Elise Wilk
Regia: Vlad Massaci
Scenografia: Iuliana Vîlsan
Muzica: Vlaicu Golcea
Light design: Alin Popa
Video: Dilmana Yordanova/KOTKI visuals
Cu participarea: Veronicăi Martinoiu (voce)
Asistent regie/Producător delegat: Teodora Petre
Distribuţia:
Willy Batzler – Oana Albu
Erika Roth – Irina Velcescu
Markus Dorflinger – Virgil Aioanei
Preot Dieter Menrath – Avram Birău
Benjamin Sudel – Alex Bogdan
Inge Sudel – Mihaela Rădescu
Georg Hansen – Rareș Florin Stoica
Lydia Weber/Stefanie – Oana Pușcatu/Cătălina Mihai
Stefanie – Teodora Petre
Print