Masca celor trei magnifici (din Balta Albă)

3stars

spargerea sorin radu„Am ajuns conferenţiar şi dau consultaţii şi-acasă ca să-mi scot banii de benzină, mi-am luat un Tico la patruzeci şi doi de ani la mâna a doua, după trei luni a-nceput să tragă stânga, ceva la direcţie, nu i se ridica antena, masca radiocasetofonului îmi sărea în poală la hopuri, m-am dus la service un an întreg şi-am început să înţeleg exploatarea omului de către om plus invazia Coreei, în consecinţă am scris trei cărţi de specialitate aproape pe gratis, fac gărzi, o revistă de psihiatrie colorată, am respectat legea, întotdeauna am fost corect şi sunt zile când trebuie să mă gândesc bine dacă-mi pot permite să cumpăr o sticlă de apă minerală, pentru că doi litri pe zi de Izvorul Minunilor înseamnă a zecea parte din salariu, la care se adaugă ţigările, benzina, programul TV, rămân patru milioane jumătate, din care scad întreţinerea, telefonul, lumina, Corina, şi-ajung sub zero.”

Am început cu acest citat din nuvela lui Răzvan Petrescu „Jaf armat” (cam lung citat, recunosc, dar necesar pentru o minimală sugestie stilistică, cât și din unghiul motivațional al personajelor), cum la fel de bine o puteam face cu un șir de mulțumiri adresate lui Mircea Cornișteanu pentru inspirata idee a concursului pentru tineri regizori, sub umbrela Naționalului craiovean, cu obligația (dincolo de aceea a unei sustenabile axiologii) abordării unor texte românești, fie ele direct teatrale, fie dramatizabile), celor nouă actori din spectacolul „Spargerea”, pentru seriozitatea instrumentelor și logica fanteziei în abordarea personajelor, dar, în primul rând, regizorului debutant Dragoș Alexandru Mușoiu nu atât pentru talentul dovedit (în definitiv e de la natură) ori pentru coerența narativă, cât pentru că, în primul rând, citește (într-o vreme în care, la vreo șapte sferturi de veac de când a zis-o, sintagma lui Heliade ar trebui să sune „Citiți, băieți, numai citiți!” – N.B.: e valabil pentru ambele sexe). Și nu doar pentru că Răzvan Petrescu e unul dintre cei mai importanți scriitori ai contemporaneității românești, și încă unul atipic, cinic (în sens filosofic), de o ironie ca o pastilă din cele amare (doar e și medic) dacă nu îi sesizezi surâsul (al scriitorului și al medicului, în definitiv, doar nu al pastilei) de dincolo de învelișului textual care se utilizează ca mască.

spargerea2O mască precum aceea a personajului Radu. „Mi-a luat ceva timp până să mă hotărăsc în privinţa măştii”, de altfel, sunt și primele cuvinte ale acestuia, ale textului și ale spectacolului, cheie a poveștii unui hold-up zurliu în care realitatea de cuvinte și de deliruri personale trimite în derizoriu realitatea palpabilă, adică acolo unde i s-au și amestecat cromozomii la naștere (a ei, a realității). Căci, dincolo de motivația socială, psiho-socială, politică, dacă vreți (Răzvan Petrescu, se știe, e și un enervant și, în egală măsură, sensibil oglinditor – în sens gogolian – al acestei realități), nevoia de mască (fie ea și de fluture – aici, ca de obicei, autorul deține arta pascaliană a persuadării atât de tehnic, încât îl crezi pe cuvânt, aproape fără a mai sesiza pachetul subtextual) este, mai degrabă, o nevoie de pavăză. Funcție comună cu aceea a poveștii, fiindcă punerea la punct a spargerii unei bănci (care, doar suntem între Carpați, Danubius și Pont, adică în maternitatea deriziunii, va fi un biet Exchange Office) e o poveste care apără de povestea derulată cotidian, a lumii imediat înconjurătoare și în imediat trăite.

Dragoș Alexandru Mușoiu sesizează foarte bine capcana postmodernă, umăr la umăr cu Andreea Simona Negrilă, scenografa spectacolului. Aceasta din urmă are dreptate: o asemenea desfășurare narativă trebuie să aibă un contrapunct în decor, o chemare geometrică, un fel de nostalgie a simetriei. Pe care doar ieșirea din imuabil o poate deregla. Ceea ce se și întâmplă cu panourile albe (adăugați la semantică: spitalul așa cum ar fi să fie el, mantia purității, una dintre limitele spectrului care se va revărsa în costumele și, mai ales, în măștile de fluture) ce se învârt ingenios prin scenă, creând spații elocvente și funcționale, în același timp.

spargerea 3Dragoș Alexandru Mușoiu sesizează foarte bine teatralitatea textului, decupând exact (inclusiv la nivelul punctuației), cu efecte directe asupra publicului (care, e drept, are nevoie un grad anume de rafinament pentru a degusta atât barocul trimiterilor textuale, cât și structura de mișcare și de tonalitate actoricească). Trei cupluri intelectuale apropiindu-se de jumătatea de veac – psihiatrul Radu (Claudiu Bleonț) și Corina (Iulia Lazăr), posesoarea unor picioare interminabile și a unui cancer mamar, proful de geografie Cristi (Angel Rababoc) și Doina (Gabriela Baciu), contabilul Emil (Adrian Andone) și Ioana (Anca Dinu) –, un cuplu casieră-bodyguard format de Gigi (Eugen Titu) și Anca (Iulia Colan), și în fine bikerul de ocazie Aurel (Cătălin Vieru) vor fi motoarele directe ori indirecte ale unui act-supapă pentru tragediile noastre cele de toate zilele. Regizorul ia complicata glumă textuală și o remixează în sistem suprarealist, poate singura cale care nu doar că nu pierde alambicata broderie de efecte, denotații și jocuri lexicale, ci câștigă printr-un, cum să zic, 3D de o dinamică la granița riscantă dintre artificiu și naturalețe. Un soi de neo-dada sprijinit, pe de o parte, pe exuberanța bine studiată a actorilor, pe de alta pe un background cultural care-i aduce rapid laolaltă pe Tarkovski, Martin Amis, Nabokov, Fowles, Below, Shakespeare, Cesaria Evora, Verdi, Ravel, Cioran (înșiruirea abia a început!) pe acorduri de Rahmaninov (acolo unde el însuși îl „citează” pe Paganini) și Piazzola, cu câteva scurte inserturi de manea (nu uitați unde ne aflăm!). În depănarea strategiei spargerii, regizorul imaginează varii momente-contrapunct, de la relatarea telefonică a Ancăi până la monologul lui Gigi (ambele de un haz nebun, Eugen Titu amintind cu măiestrie de Marin Moraru), de la „dansul” scaunelor lui Radu, Cristi și Emil la apariția în „abajururi” albe, cu peruci de bal medieval, a celor trei neveste pe post de Grații, dacă nu cumva de Parce (mă rog, tot trei, conform naturelului lor pe cât de simțitor, pe atât de mitologic și de plictisit-ironic, nu degeaba Ioana clasifică soții drept „cei trei magnifici din Balta Albă”) – în fond, scurtul moment în filtru verde e o sugestie subtilă a tragediei în înțelesul ei antic. Cancerul și proteza mamară a Corinei sunt cea mai grăitoare dovadă, în acest sens, dar nu singura.

Imediat, desenul regizoral se schimbă, ajungem cumva în finalul „Livezii de vișini”, povestea gestuală (inclusiv dinamica panourilor) și comentariul ei urmând o mecanică bielă-manivelă de evidentă performanță atât a actorilor, cât și a tehnicienilor de scenă. Caragiale și Cehov ajung aici braț la braț. În fine, monologul lui Aurel, în muzeul de ceară al personajelor, închide bine o poveste care poate fi doar a primului înveliș, cel mereu la vedere, cel luat drept realitate („Așa se-ntâmplă lucrurile și-n realitate?” întreabă Emil în speranța unor urechi de auzit), dar care, în chip fericit, pleacă mai departe, mai adânc, mai convingător. Mai artistic, vreau să zic, întru manufacturarea și cromatica măștii (fie ea și de fluture) care, precum se vede, e mai degrabă pavăză, precum și această biată spargere comisă de niște bieți trăitori (fie ei și intelectuali) care, fără îndoială (Miron Costin avea dreptate), ei sunt sub vremuri.

Teatrul Național „Marin Sorescu” din Craiova

„Spargerea”, de Răzvan Petrescu

Regia: Dragoș Mușoiu

Scenografia: Arh. Andreea Simona Negrilă

Versiunea Scenică: Dragoş Alexandru Muşoiu

Distribuția: Claudiu Bleonţ (Radu), Iulia Lazăr (Corina), Angel Rababoc (Cristi), Adrian Andone (Emil), Cătălin Vieru (Aurel), Iulia Colan (Anca), Gabriela Baciu (Doina), Anca Dinu (Ioana), Eugen Titu (Gigi)

Fotografii de Sorin Radu

Print

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.