Scepticismul este una dintre simptomele morbului de ultimă oră care planează asupra începutului nostru de secol – singurătatea. Unul dintre efectele adverse ale „împreună”-ului fals pe care îl vinde socializarea virtuală este tocmai această boală care ne dezbină pe unul de celălalt şi pe fiecare de sine însuşi. Ne simţim singuri în mijlocul celorlalţi pe care ne e mai uşor să îi „apreciem” pe facebook decât să îi privim în ochi faţă în faţă. Suntem suspicioşi, sperioşi, din ce în ce mai puţin empatici şi mai fragili, de fapt, în spatele măştilor tot mai tehnologizate care ne ţin loc de chip.
Într-un astfel de prezent, o Vienă în care carnalul şi desfrâul ţineau loc de uman nu poate fi mai mult decât un alt fapt divers. O lume viscerală închipuită cu jumătate de secol în urmă, în care păcatul şi virtutea făceau schimb de valoare la colţ de stradă sub lumina unui felinar, eventual roşu, azi pare despinsă din poveşti care nu mai adorm nici măcar copiii. Şi atunci de ce mai merită montată piesa lui Shakespeare „Măsură pentru măsură”. Cum ne mai poate vorbi la persoana I o asemenea poveste despre o lume ale cărei „atrocităţi” sunt banalul plictisitor al prezentului? De ce ne-ar mai înduioşa Isabella cea castă care pune mai mult preţ pe cinste şi onoare decât pe viaţa fratelui său? Cinstea şi onoarea însele ne-au devenit ecouri dintr-un „cândva” idilic şi le-am înlocuit cu ce ne-a căzut la îndemână; bitcoin, ethereum şi ce alte nume dubioase am mai inventat pentru banii deveniţi virtuali până şi ei.
Declan Donnellan a ales o cheie cum nu se poate mai simplă pentru montarea sa de la Teatrul Puşkin din Moscova. Societatea întreagă, ca un corp comun unitar, se mişcă hipnotizată la unison şi priveşte fără a vedea ceeea ce se întâmplă în văzul lumii. Toţi ştim de păcatele tuturor. Toţi suntem la fel de culpabili. Toţi suntem la fel de cinici. Toţi suntem la fel de indiferenţi. Atâta timp cât nu ne priveşte, alegem să nu privim şi să rămânem martori inerţi. Doar când acelaşi necaz se abate asupra nostră ieşim din rând şi încercăm să fentăm soarta. Nimeni nu e mai bun sau mai rău. Toţi îmbrăcaţi în costumul potrivit, care arată exact funcţia şi rangul. Nimic de prisos. Un mediu septic în care sentimentele sunt atrofiate, un spaţiu-laborator în care doar mişcarea browniană rupe traseele demult învăţate şi devenite rutină.
Prin câteva ruperi de ritm introduse în punctele cheie, Declan Donnellan jalonează acest traseu scenic unitar al trupei de actori care funcţionează asemeni unui neocub în care biluţele minuscule par libere să se desprindă oricând una de cealaltă, pentru a se strânge la locul potrivit. În rest mult adevăr scenic al relaţiilor, multă asumare, multă actorie. Actorie în cel mai profesionist înţeles al cuvântului. Cu gând coerent, mâna sigură care conduce ferm emoţia organică şi bine condensată, pentru a scoate în forma de expresie doar esenţa rafinată prin mijloace bine ascuţite. De la privirea celor doi gardieni care străjuiesc în cele mai multe scene extremele spaţiului de joc, atentă, care conţine o ascultare reală şi concentrată şi până la transfigurarea la vedere a Annei Khalilulina (Isabella) într-o îngenunchiere-cădere prin care încheagă în mişcare un întreg roman sufletesc de sorginte dostoievskiană. O trupă de 13 actori care gravitează într-un spaţiu deloc complicat şi creează prin prezenţele lor foarte concrete câmpuri de gravitaţie precum astrele într-o galaxie aflată în expansiune imperceptibilă.
Anna Khalilulina este o actriţă metamorfă care poate cuprinde pe chipul său fragil şi blând la o primă vedere toate cutele transformării unei femei simple, cu năzuinţe pentru o viaţă închinată iubirii de Dumnezeu în victima unei lumi total străine de sensul ales de ea propriei vieţi. Cuvintele în limba rusă rostite de ea au duritatea unui diamant care şlefuieşte precis în sentimente şi conturează exact relieful unui personaj viu, multifaţetat.
Alexander Arsentyev (Ducele) este un actor charismatic, plin de farmec, forţă şi multe valențe pe care le pliază perfect pe cerinţele personajului său. Rafinat, elegant, cu aparentă uşurinţă, este tipul actorului demiurg care are lejeritatea gesturilor şi a rostirii.
Andrei Kuzichev (Angelo) are un soi de oraganicitate bine strunită, calculată, pedantă şi ştie cum să folosească la momentul potrivit tuşele groase. Pare un Raskolnikov care în căutarea izbăvirii descoperă voluptatea păcatului şi se lasă înfundat încă şi mai adânc în vină.
„Măsură pentru măsură” al lui Declan Donnellan este un spectacol care nu iartă. Ne arată o societate în care şi eroii sunt, de fapt, vinovaţi; doar că altfel – mult mai pervers şi mai manipulator. În imaginea leitmotiv a valsului vienez pe care perechile dansează cum le cântă un Lucio absolvit de păcat de la contrabasul cu sunet aproape ca al corzilor vocale, piruetele în 1-2-3 descriu exact o formă impecabilă, dar atât de şovăitoare în fapt – ca lumea noastră cea atât de nouă şi minunată, dar măcinată de aceleaşi tare pe care le ascundem sub încă un deget albastru ridicat a confirmare pe un ecran luminos.
Festivalul Internațional Shakespeare 2018
„Măsură pentru măsură” de William Shakespeare
Teatrul Puşkin Moscova şi Compania Cheek by Jowl
Alexander Arsentyev Duke
Iurii Rumiantcev Escalus
Andrei Kuzichev Angelo
Alexander Feklistov Lucio
Petr Rykov / Kiryl Dytsevich Claudio
Alexander Matrosov Provost
Ivan Litvinenko Executorul
Nikolay Kislichenko Elbow
Igor Teplov Barnardine
Alexey Rakhmanov Pompey / preotul Peter
Anna Khalilulina Isabella
Elmira Mirel Mariana / Matrona
Anastasia Lebedeva Juliet / Francisca
Regia: Declan Donnellan
Scenografia: Nick Ormerod
Asistent regie: Kirill Sbitnev
Lighting Design: Sergey Skornetskiy
Muzica: Pavel Akimkin
Coregrafia: Irina Kashuba
Fotografii: Maria Ștefanescu
Print