Cel târziu de la atentatul împotriva revistei Charlie Hebdo în ianuarie 2015, societatea noastră se află într-o permanentă stare de alertă cauzată de teama atacurilor teroriste. Degradarea imperceptibilă a libertăților democratice a atins cote alarmante. Şocat și de dezvăluirile lui Edward Snowden, scriitorul german Daniel Kehlmann – cunoscut pentru bestsellerul „Măsurarea lumii” – scrie piesa de teatru „Ajunul Crăciunului” (Heilig Abend), un thriller în care magia sărbătorii Nașterii Domnului este sacrificată pentru nevoia de securitate. În chiar seara Crăciunului, Judith, o profesoară de filozofie cu vederi pronunțate de stânga, este târâtă din taxiul care o ducea la gară într-o cameră de interogatoriu sub motivul că ar fi planificat un atac terorist. Căci poliția susține că a descoperit informații incriminatorii pe calculatorul ei. Agentul de securitate are doar o oră și jumătate la dispoziție pentru a obține o mărturisire din partea lui Judith și pentru a afla locul în care este amplasată bomba ce ar urma să fie detonată exact la miezul nopții.
În textul său, Kehlmann tratează nenumărate subiecte de o actualitate pregnantă: supravegherea, terorismul, tortura, isteria mediatică. Şi mai este vorba și despre clasica „dilemă a prizonierului” din teoria jocurilor, în care persoanele care sunt chestionate separat tind să se învinovățeze reciproc, chiar dacă au prea puțin de câștigat din aceasta. Şi nu în ultimul rând, „Ajunul Crăciunului” vorbește și despre dragoste, deoarece în „jocul” propus de comisarul de poliție, suspecta îi rămâne credincioasă fostului soț – invizibil pentru public, fiind „interogat în camera alăturată” –, cu toate că acesta are un caracter slab. Astfel, Judith iese învingătoare din lupta cu investigatorul care nu a experimentat niciodată o asemenea dragoste.
Dar eroul spectacolului regizat de Herbert Föttinger la Theater in der Josefstadt este ceasul, căci Kehlmann a scris piesa cu gândul la western-ul clasic „La amiază”, în care acțiunea avea loc în timp real. În mod similar, ecranul ceasului digital amplasat în partea superioară a scenei și vizibil până în ultimul rând al sălii indică de la început ora 22 și 30 de minute. Foarte ingenios este și decorul semnat de Walter Vogelweider: o cameră de interogatoriu sub forma unui cub cu al patrulea perete real, dar transparent. Spectatorii sunt astfel plasați în poziția agenților care monitorizează interogarea, fără a putea fi observați de către cea chestionată. Căci de-a lungul celor 90 de minute, scena turnantă se răsucește o singură dată, suficient pentru a dezvălui publicului un birou de supraveghere împânzit de ecrane de monitorizare video.
Dar este Judith într-adevăr o fanatică sau doar o victimă nevinovată a unei mașinării de monitorizare ce nu mai poate fi controlată? Din acest punct de vedere, piesa inteligentă a lui Daniel Kehlmann, cu un dialog viu, încărcat cu multe subtilități, rămâne ambivalentă.
Print