Radu-Alexandru Nica nu face parte din categoria regizorilor care, atunci când descoperă sau îşi imaginează că au descoperit un culoar personal, se încăpăţânează apoi să nu-l mai părăsească. Foarte diferite între ele, vii, adevărate, puternice, spectacolele lui sunt dovada unei căutări autentice, vizibilă tot mai rar într-o lume teatrală uşor blazată în aşezarea ei pe ierarhii care prea rar se schimbă (vezi chiar mult discutatele premii UNITER…). Și e valabil la toate nivelurile. Şi în cazul regizorilor supertitraţi, şi în cazul acelora care activează cu precădere în sistemul independent, făcându-şi din asta un titlu de glorie în sine, şi în cazul celor care, deşi nu mai activează de mult în sistemul independent, bucurându-se din plin de fondurile de la stat, încă se comportă precum nişte veşnici luptători antisistem… Radu-Alexandru Nica are curajul de a risca şi, de multe ori, de a se duce tocmai spre acel gen de text care nu-i este comod.
Este şi cazul celui mai recent dintre spectacolele lui, „Incendii” de Wajdi Mouawad, la Teatrul Maghiar de Stat din Timişoara, pornind de la o piesă de succes scrisă în 2003, adaptată pentru o ecranizare cu acelaşi titlu, nominalizată la Oscarul pentru cel mai bun film străin. Un text care nu seamănă cu nimic din ce a montat Radu-Alexandru Nica până acum, dar care face parte dintr-o evidentă linie de cercetare a relaţiilor interumane şi de cuplu, raportate la o formă relativ stranie de revizitare a trecutului.
Povestea lui Wajdi Mouawad, un scriitor născut în Liban, care, din cauza războiului civil, a plecat din ţară la 7 ani şi, după o perioadă petrecută în Franţa, a emigrat în Canada, musteşte de dramele unei lumi care Occidentului îi trezește o anumită emoţie, aş spune chiar că un tip de emoţie la modă. O lume marcată de povara propriilor tradiţii, de lupta de a se salva, de cruzimi absurde, de evadări dintr-o realitate ţinută pe loc de secole, de violenţă, de arme, de tortură, de închisori, de poveşti cu refugiaţi, de copii pierduţi şi uneori regăsiţi… de o poezie vie şi crudă, pe care Occidentul a pierdut-o de mult. Un fel de Oedip modern, „Incendii” propune un complicat sistem de straturi de teatralitate şi un la fel de complicat sistem de joc de-a timpul/ timpurile şi spaţiile. Cărora regia lui Radu-Alexandru Nica şi decorul Irinei Moscu le găsesc rezolvări surprinzătoare. Pendularea permanentă între acum şi atunci, apelul permanent la memorie, schimburile de planuri, de ţări, de tărâmuri sunt impecabil construite. Regizorul jonglează cu proiecţii, cu umbre, cu lumini, o turnantă schimbă timpul şi spaţiul în câteva clipe, un detaliu, un costum, o lumină, transformă o lume într-alta de la un moment la altul. Fără să se folosescă de mijloace cinematografice, care i-ar fi fost atât de la îndemână şi care sunt la modă în teatrul românesc actual. Şi ocolind în permanenţă pericolul de a aluneca într-o poveste lacrimogenă şi sentimentală, fără a o dezgoli însă de emoţie. O emoţie autentică, pură, amară, ce trăieşte pe muchia îngustă dintre două lumi şi căreia regizorul îi descoperă mecanismele, fără s-o traducă în spirit occidental. Aici sunt şi secretul, şi meritul montării: echilibrul excelent păstrat.
Pe scurt, punctul de plecare al poveştii este momentul ocupării Libanului de Sud de către armata israeliană și toate atrocităţile pe care un astfel de război le aduce cu sine. Nawal, o femeie care străbate toate vârstele – de la momentul când în adolescenţă trăieşte marea iubire, dar familia se opune, i se smulge din braţe copilul nou-născut şi este dus nu se ştie unde, iar bărbatul iubit e trimis departe – şi până la tăcerea care i-a umplut ultimii cinci ani de viaţă, tăcere ascultată la căşti de fiica ei. Trei actriţe distribuie regizorul în rolul lui Nawal, câte una pentru fiecare etapă de vârstă. Lőrincz Rita, pentru adolescenta candidă, luminoasă, cu vise frânte, care vrea să schimbe lumea şi începe prin a-şi ţine promisiunea către bunica ei, să înveţe să scrie, să-i graveze numele pe mormânt şi să schimbe ce era defect în micul lor univers. Apoi, Magyari Etelka, pentru femeia matură, care-şi caută fiul prin lume şi ajunge prizonieră în iadul celei mai cumplite închisori. Şi Tokai Andrea, pentru fiinţa lipsită de feminitate în care se transformă, femeia care înainte să moară tace cu o cruzime pe care cei doi copii gemeni nu o înţeleg decât după ce îşi îndeplinesc misiunea pe care ea le-o lasă prin testament: să îl găsească pe tatăl şi pe fratele lor şi să le dea câte o scrisoare…
Deşi interesantă şi bine susţinută de interpretarea celor trei actriţe, această împărţire la trei a vieţii lui Nawal se justifică mai degrabă în alt plan. E o formă subtilă de a multiplica un caz deloc singular în context, mai mult decât o soluţie regizorală care să surprindă transformările fizice (şi nu numai) prin care trece o femeie… Poezia sălbatică a ritualului înmormântării, candoarea unui univers atât de străin nouă, europenilor, liniştea lui, umorul, o formă de a gândi şi de a simţi diferit, culorile, veşmintele, un soi de înţelepciune, forma lucrurilor, tot acel „altfel” sunt surprinse şi recreate de Radu-Alexandru Nica în scene absolut surprinzătoare. În care o simplă răsucire a turnantei înseamnă un spaţiu nou, un alt timp, un alt moment. Planuri suprapuse, reveniri, întoarceri, alternarea unor scene de violenţă explicită precum cea în care un fotograf de război e ucis în faţa aparatului de fotografiat care-i „imortalizează” moartea, cu scene poetice, precum cea în care Nawal, singură, scrie un nume pe o piatră de mormânt… Sau cu scene de un dramatism crud, limpede, asumat, ca aceea în care Nawal şi prietena ei Sawda (interpretată cu o atât de necesară doză de umor de Borbély B. Emília) îşi dispută moartea, iar Nawal şi-o justifică simplu: tu nu ai trăit încă marea iubire, nu ştii cum e să fii totul pentru un bărbat, deci tu trebuie să trăieşti… Şi totuşi, nimic melodramatic în felul în care Radu-Alexandru Nica realizează acest moment, aşa cum nu există nimic melodramatic în întreaga montare. Doar emoţie servită în doze perfect măsurate şi ruptă în mici bucăţi de poveste: Nawal, Sawda şi aşa mai departe devin capitole (ca dintr-o carte, scrise cu litere mari în fundal) dintr-o existenţă pe care doi tineri „occidentali” o recompun ca pe un puzzle. Sunt gemenii lui Nawal: Jeanne şi Simon (Éder Enikő şi Kiss Attila) – exponenţi ai unei alte lumi care, reconstituind povestea, se regăsesc pe ei înşişi. De ce a tăcut mama lor timp de cinci ani, înainte să moară? Ce se ascunde în sunetele fără sunet pe care prietenul ei le-a înregistrat şi Jeanne le ascultă acum la căşti, în timp ce reface traseul spre copilăria ei şi încearcă să-l găsească pe fratele născut din cea mai frumoasă poveste de iubire – plasată de regizor într-un fel de zonă luminoasă de genul „Cântarea Cântărilor”… Drumul înapoi, într-o lume total necunoscută lor, îi împrieteneşte cu mama lor, căreia nu i-au ştiut niciodată tainele, cu o lume pe care ei, tinerii crescuţi în Occident, ajung să o descopere şi să o înţeleagă, se găsesc pe ei înşişi şi pun cap la cap acele bucăţi care le lipseau şi, cel mai important… află că 1 plus 1 pot face uneori 1. Această structură matematică a textului se regăseşte în montarea lui Radu-Alexandru Nica, în care straturile se îmbină, se combină, se adună, se scad, se înmulţesc şi se împart, iar spectacolul, deşi are o latură poliţisto-detectivistă, e mai mult de-atât, deşi are o latură sentimentală, e mai mult de-atât, deşi are o poveste de iubire, e mai mult de-atât, deşi are o latură profund socială, nu e doar atât, deşi are o latură metafizică, nu se rătăceşte în ea, deşi este un comentariu la adresa lumii contemporane şi aduce în discuţie probleme politice mondiale, o face netezist şi inteligent, deşi are poezie, e matematic…
Imaginea de final, cu doi fraţi sprijiniţi unul de altul, citind o scrisoare tulburătoare, care le aduce lămuriri de dincolo de mormânt şi o împăcare din care nu lipsesc resemnarea şi înţelegerea, este chiar mai puternică decât cea în care-şi descoperă fratele şi tatăl. De ce Oedip, în variantă modernă şi ne-europeană, trece printr-o închisoare pentru femei, în care o femeie cântă şi de-aia nu moare, de ce trece printr-o sală de tribunal, de ce Oedip, în variantă modernă, nu mai dezleagă enigma Sfinxului şi nici nu mai e rege sunt doar câteva dintre întrebările la care răspunde spectacolul de la Teatrul Maghiar de Stat din Timişoara.
Teatrul Maghiar de Stat Timişoara
„Incendii”, de Wajdi Mouawad
Regia: Radu-Alexandru Nica
Decor: Irina Moscu
Costume: Ioana Smara Popescu
Compozitor: Vlaicu Golcea
Asistent regie: Dobre Júlia
Light-design: Lucian Moga
Voce: Éder Enikő
Distribuţia:
Nawal (la 14, 15, 16 şi 19 ani): Lőrincz Rita
Nawal (la 40 şi 45 ani): Magyari Etelka
Nawal (la 60 şi 65 ani): Tokai Andrea
Nihad: Molnos András Csaba
Jeanne: Éder Enikő
Simon: Kiss Attila
Hermile Lebel: Bandi András Zsolt
Sawda: Borbély B. Emília
Antoine Ducharme: Mátyás Zsolt Imre
Wahab: Vass Richárd
Jihane: Magyari Etelka
Nazira: Tokai Andrea
Elhame: Borbély B. Emília
Ralph: Molnos András Csaba
Medicul: Kocsárdi Levente
Abdessamad: Dukász Péter
Soldatul: Molnos András Csaba
Ghidul: Kocsárdi Levente
Portarul școlii: Mátyás Zsolt Imre
Malak: Mátray László
Fotograful: Kocsárdi Levente
Chamseddine: Dukász Péter
Print