Spectacole, dansatori, coregrafii. Pluralul invită și la paradox sau, dacă-l credem pe acest artist al secolului deja trecut, care evita să se prezinte drept coregraf, spunând că cel mai mult i-ar plăcea să fie un artizan în vechiul, clasicul sens al cuvântului, pluralul și paradoxul sunt ca doi gemeni veniți din aceeași și intrați în aceeași altă lume. Pluralul și paradoxul sunt și cauzele, și efectele dansului, o artă pe care nicio definiție n-a osificat-o în cuvinte, o artă care exclude singularul.
Iată ideea care străbate ca un delicat fir roșu o cărticică-manifest a cărei ediție românească s-a lansat de curând, în cadrul ediției din 2013 a Festivalului Internațional al Artelor Spectacolului „Viața e frumoasă“ de la București. Elegantul volum „Scrisori către un tânăr dansator“, tradus de Ștefan Doniga, este versiunea în limba română a scrierii intitulate „Lettres à un jeune danseur“, publicate la Actes Sud în anul 2011, la zece ani de la scrierea textului și la patru ani de la moartea lui Maurice Béjart. În el s-au strâns șapte epistole delicate și liniștite, în care se ghicește tot calmul truditorului care a înțeles, în sfârșit, după ani de întrebări, incertitudini și dorințe, că adevărul este al dansatorului, nu al dansului, cu alte cuvinte al artistului, nu al artei, că bucuria vine nu se știe cum, că formele se nasc spontan prin exercițiu – nu e deloc o contracție în termeni, cu un paradox în care Maurice Béjart a crezut cu tărie.
Nu o filosofie a dansului, nici un program estetic, ci doar o atitudine față de o artă care e de toate și nu e nimic se desprinde din aceste notații lapidare cuprinse în epistole scrise cu ceva din tonul umil al călugărului medieval care nu-și pune numele pe capodopere sau cu trista luciditate a filosofului antic, care știe că nu știe nimic. Maurice Béjart, artistul fascinat de gândirea orientală și în special de spațiul persan, asimilat în câteva dintre creațiile sale de referință, de-ar fi să amintim numai spectacolul „Golestan“ din anii 1970, după poemele persanului medieval Saadi Shirazi, îi dă voie propriului glas mistic să se facă auzit în șapte epistole, înotând împotriva curentului, adică și împotriva tendinței tehniciste ce domină lumea dansului, încrâncenată să se reinventeze la început de secol, zbătându-se într-o prelungită criză conceptuală și identitară. Nimic din toate astea în scrisorile artistului ce reneagă gândirea în categorii, obsesia pentru definiții și ierarhii, căutarea asiduă a înțelegerii prin concept. Deschis eclectismului și pluralității, dansatorul probează acea incontestabilă ireductibilitate la concept din estetica clasică, pledând pentru viziunea inclusivă, pentru continuitate, pentru reînnoirea personalizată: „Religiile politeiste multiplică la infinit chipurile divinității, există zeul focului, al tunetului, zeița primăverii, zeul vinului, al luminii și tot așa.
Toată această ierarhie îi ajută de fapt pe cei ce trăiesc în aceste culturi să pună ceea ce ei numesc <ordine> în acele forțe care îi depășesc și în care ei caută o divinitate la scară umană care, bineînțeles, nu există, cel puțin nu în felul în care noi, oamenii, am putea-o înțelege. La fel e și cu dansul, unde în fiecare zi, <specialiști> de tot felul găsesc câte o nouă denumire pentru a defini o formă de mișcare sau alta, împărțind în felul ăsta lumea în tot felul de bisericuțe, secte, forme de excludere. Dansul este UNUL și este viu. Fiecare descoperire determină o alta fără a elimina trecutul, care nu se demodează, căci pașii făcuți nu trebuie uitați, ei sunt necesari evoluției constante a unei arte a efemerului, a reînnoirii, a fragilului, a profunzimii, căci aceasta este arta unei clipe și numai clipa există. Trebuie însă să facem toate acestea bazându-ne pe cunoașterea intimă a acestui instrument pe care n-am isprăvit a-l descoperi, a-l analiza: corpul uman, cu marea sa nevoie de a se exprima. Clasificările în dans au creat un fel de rasism și Dumnezeu știe că rasismul, teorie absurdă, împiedică întotdeauna o perspectivă, o evoluție veritabilă. Nu există mari epoci artistice, ci numai împletiri între un trecut regăsit și un orizont nou, între un teritoriu descoperit și un trecut reactualizat, între culturi și tehnici aparent antagonice, dar în realitate complementare: Naștere. Re-naștere. Sunt un contemporan post-african pseudoclasic minimalist-nipon-moderno-argentinian folclorico-retro-indo-petipatist… “
Fascinat de culturile Orientului, de chipurile artistice ale unui spațiu pe care europenii nu contenesc să le descopere de două secole, dansatorul convertit la islam cu multă vreme în urmă, în deceniul al șaptelea, în care a înființat la Bruxelles și faimoasă școală de dans „Mudra“, își îndeamnă calm învățăcelul, tânărul de la care are, și el, de învățat, să-și țină deschise ferestrele interioare, ca să poată vedea ce se întâmplă în afara lui și să lase căi de acces spre interior. Deschide ferestrele mereu și fii viu, preia de la alții, lasă-te invadat de admirație, descoperă vechiul și noul, chinuie-ți trupul, creierul și sufletul, dar dă-le voie și să se bucure, să se desfete, să fie libere, pare a-i spune Béjart tânărului neliniștit.
Și, de asemenea, nu te teme de amestecuri. Căci ele sunt întâlniri, fuziuni, din care se naște întotdeauna ceva. Manifestul pentru impuritate, conturat în toate cele șapte epistole din volum, începe chiar din prima scrisoare:
„Am căutat să învăț despre dansurile spaniole, africane, indiene etc., sunt de o complexitate care exclud amatorismul, dar care, Doamne!, sunt practicate de amatori… nu, de <artizani> (iubesc acest termen, <artizan>). Președintele Léopold Sédar Senghor (primul președinte al Senegalului și primul african admis în Academia Franceză – n.red.) mi-a spus odată: <Toate marile civilizații provin, în esența lor, din metisaj. Puritatea (ca și apa distilată) nu produce decât moarte>“.
Print