Mâzgăreanu loveşte din nou. Molière rezistă.

1Aflat într-o perioadă creatoare „senină”, după cum el însuşi mărturiseşte, tânărul, dar deja experimentatul regizor Alexandru Mâzgăreanu se întoarce la clasici. Şi bine face. După Shakespeare, Cehov sau Caragiale, îi vine rândul unui clasic în toate sensurile termenului: Molière. Considerat cel mai mare comediograf francez şi european, acesta devine sursa principală de inspiraţie – prin texte şi spirit – pentru două spectacole mult diferite ca formă, dar atât de apropiate în fond. Într-un fond pornit de la dorinţa regizorului de a propune o lectură actuală a poveştilor de secol XVII, mergând însă până la esenţă, ne-mulţumindu-se doar cu o actualizare exterioară. Ca urmare, lucrurile se petrec logic, coerent şi, cel mai important, cu mult, mult umor.

Ambele spectacole au avut premiera luna trecută: „Vicleniile lui Scapino” la Teatrul Tineretului din Piatra Neamţ, instituţie de stat, şi „Mizantropul” – produs în regim cvasi-privat de Asociaţia Opera Prima în parteneriat cu Fundaţia Dignitas şi Teatrul Nottara, cu sprijinul ArCuB şi al Consiliului General al Municipiului Bucureşti prin programul „Bucureşti 555”. Ambele spectacole spun, fireşte, poveşti: prima – despre iubirea dintre tineri, clasicul conflict între generaţii şi nonconformismul întotdeauna modern; a doua – despre un alt fel de iubire, aflată undeva între obsesie şi orgoliu, întâmplându-se într-o lume deformată. Dacă în primul caz, modalitatea de rezolvare a conflictului se desprinde întrucâtva de contemporaneitatea imediată, al doilea oferă o imagine de o înfricoşătoare actualitate. Update-ul pieselor se face şi printr-o nouă traducere semnată Doru Mareş, fin cunoscător al comicului de limbaj şi al miracolului unui cuvânt rostit în proză sau versuri. Iar dacă acestui limbaj suculent îi adăugăm o stăpânire regizorală perfectă a mijloacelor comicului de mişcare (lazzi, bastonade), dar şi de caracter, situaţie sau moravuri, putem fi siguri că Molière nu s-ar simţi deloc trădat – nici ca scriitor, nici ca actor. Dimpotrivă.

2Cezar Antal, Dragoş Ionescu şi Florin Hriţcu în „Vicleniile lui Scapino”

Premiera absolută a „Vicleniilor lui Scapin” a avut loc în 1671, în parizianul Palais-Royal, cu Molière în rolul titular. Aproape trei secole mai târziu, în 1958 piesa avea să marcheze înfiinţarea secţiei din Piatra Neamţ a Teatrului de Stat din Bacău, cu absolvenţi ai Institutului de Artă Teatrală şi Cinematografică din Bucureşti. Primul spectacol, în regia lui David Esrig, era preluat de la Studioul Casandra: „Vicleniile lui Scapin”. Între timp, titlul a mai revenit pe scena nemţeană, dar iată că îi vine din nou rândul, pentru a marca deschiderea stagiunii 2014 / 2015. La premieră, în sala bandajată cu pluş roşu a actualului Teatru al Tineretului (în încercarea de a drege ce se mai poate din acustica pierdută odată cu „renovarea cu cântec” a instituţiei), se aude distinct sunetul valurilor. Acţiunea se mută dintr-un Neapole imaginar – pe o plajă familiară „vamaioţilor”, dominată de SC Zmeura com. srl, magazin mixt, dar, mai ales, bufet (autorizat!). În dreapta – câteva bărci cu catarg, la mijloc – un Trabant pictat flower-power, ce îşi vor dovedi inventiva funcţionalitate de-a lungul spectacolului (scenografia: Romulus Boicu).

Hippie este, de altfel, întreaga atmosferă pe plajă, iar distracţia pare a fi cuvântul cheie al personajelor ce năvălesc zgomotos în scenă, stimulate de alcool, poate ceva „iarbă”, şi muzicile compuse de Alexandru Suciu. Dar „Happiness is expensive”, după cum ne anunţă un graffiti al locului… Drept urmare, cuplurile de îndrăgostiţi (Octave şi Hyacinthe, Léandre şi Zerbinette) vor avea de înfruntat doi taţi (Argante şi Géronte) care văd căsătoria ca pe o afacere. Mecanismul comediei este perfect, intriga rămâne cea clasică: dragostea tinerilor este zădărnicită de părinţii – nu atât bătrâni, cât bătrânicioşi şi îmbătrâniţi în rele, cărora le vin însă de hac, în scurt timp, servitorii. Sau „oamenii buni la toate”. Agerul Scapin, valetul promovat la rang de personaj principal, redevine Scapino – descins direct din Commedia dell’Arte, cel care scapă cu bine din orice impas. În demersurile sale de a-i ajuta pe îndrăgostiţi, provoacă tot felul de încurcături comice, dar, odată ajuns la cârma întâmplărilor, tot el va scoate barca la mal.

3Rareş Pârlog şi Dan Grigoraş în „Vicleniile lui Scapino”

Partiturile sunt generoase şi pentru actorii versaţi ai teatrului, şi pentru cei mai nou sosiţi, trupa funcţionând unitar şi dinamic. Plasticitatea replicilor, folosirea aparteurilor, jocul geometric al conflictelor şi soluţionărilor prin lovitură de teatru se materializează într-un spectacol antrenant, vesel, bine condus regizoral. Cei doi taţi sunt construiţi în contrapunct, cu atenţie la detaliile de costum şi comportament: Argante, în interpretarea lui Dan Grigoraş, este tipul parvenitului, ce nu reuşeşte, însă, a scăpa de originile umile. Băutura preferată: berea. Géronte, interpretat de Daniel Beşleagă, îşi poartă cu ceva mai multă distincţie obârşia, dar asta nu-i maschează avariţia congenitală. Preferă un whisky. Niciunul nu se poate lăuda cu prea multă agerime, căci, pe rând, cad victimă servitorilor.

Cu iscusinţă şi dibăcie regizorală, dar şi prin competenţa actorilor, Mâzgăreanu îşi asigură scenele de vârf comic. Celebrul moment al ciomăgirii lui Géronte se mută în Trabantul cel colorat, iar sacul original în care acesta e vârât capătă forma unei piñata lovite până la epuizare de un Scapin iritat de zgârcenia bătrânului. În rolul titular, Cezar Antal îşi demonstrează încă o dată priceperea, antrenamentul şi talentul, spre bucuria spectatorilor fideli. Personajul are un partener de nădejde în persoana celuilalt valet, Sylvestre, care, în interpretarea savuroasă a lui Rareş Pârlog, garantează încă o scenă de vârf a spectacolului. Deghizat în „spadasin” ucigaş nervos (cu look de vedetă hard-rock), acesta contribuie din plin la farsa căreia îi va cădea victimă celălalt tată, Argante. În spectacolul de la Piatra Neamţ, ambele momente capătă valoare de modele, pornind de la puterea arhetipului reînnoit de Molière – prin bogatele resurse ale tertipului comic bine stăpânit regizoral.

4„Mizatropul” în regia lui Alexandru Mâzgăreanu

Dacă piesa „Vicleniile lui Scapin(o)” are ca surse principale farsa populară franceză şi Commedia dell’Arte, „Mizantropul” este una profund originală, în pofida provenienţei antice a subiectului, regăsit în noua comedie greacă a lui Menandru. Originală – prin observaţia tipurilor şi mediilor vremii, fiind scrisă în perioada „războiului” din jurul lui „Tartuffe”, o altă capodoperă ce denunţa aspectele slute ale societăţii. Premiera „Mizantropului”, comedie în versuri, a avut loc la acelaşi Palais-Royal din Paris, în anul 1666. După aproape trei secole şi jumătate, versul se păstrează la fel de sprinţar – în tălmăcirea inspirată a lui Doru Mareş, dar povestea este adusă la zi de către regizorul Alexandru Mâzgăreanu. În lipsa elementului bufon al acestei „comedii”, el speculează imensele similitudini dintre cele două lumi. Curtea Regelui Soare devine una a banului, aproape perversă, în care relaţiile sunt cheia succesului. Dominat de ideea competiţiei, „high-class-ul” contemporan ni se dezvăluie în toată ipocrizia sa înspăimântătoare.

Scena sălii „George Constantin” a Teatrului Nottara din Bucureşti, partenerul şi gazda acestei montări, capătă aspectul unui club de noapte. Unul exclusivist, în care disc-jockey-ul face legea. („DJ is God” – poate fi o reciprocă valabilă.) Ca şi-n spectacolul de la Piatra Neamţ, intrăm încă de la început în atmosferă. Sunetul valurilor a fost însă înlocuit cu muzica bubuitoare, de discotecă, parte mixată, parte compusă de Alexandru Suciu. Intrarea personajelor se face la fel de năvalnic, pe ritmuri frenetice de dans, într-un moment atent coregrafiat de Arcadie Rusu, ca o scenă de ansamblu dintr-un musical. Alcoolul şi posibilele substanţe halucinogene îşi spun din nou cuvântul, cheia pare a fi tot „distracţia”. În întuneric, numele „Célimène” străluceşte din tuburile de neon suspendate. Ea este „diva”, pe ea o aşteaptă toată suflarea. Masculii o doresc, femelele o invidiază. Numai Alceste, sincer îndrăgostit de ea, se simte pierdut în această lume în care contează doar succesul şi banii.

O echipă crème de la crème de tineri actori şi-a adunat regizorul în jurul său. Mulţi dintre ei –

„vechi” colaboratori (deşi epitetul e relativ, ţinând cont de vârsta tuturor creatorilor), dar şi mai noi sau chiar debutanţi. Perioada repetiţiilor pare să fi fost una benefică: scenele se înlănţuie limpede, umorul e conţinut, şi – extrem de important – replicile în versuri sună firesc, o adevărată încercare chiar şi pentru actori cu ani buni de experienţă în spate.

5Dan Rădulescu şi Alexandru Călin în „Mizantropul”

Caracterul principal îi revine lui Dan Rădulescu, parcă mai riguros de la un spectacol la altul. Cu economie de mijloace exterioare, păstrând continuu masca seriozităţii, acesta construieşte un Alceste – nu atât mizantrop, dispreţuind oamenii, ci întreaga omenire, societatea din care (fără voia lui) trebuie să facă parte şi pe care n-o înţelege. Inteligenţa şi refuzul compromisului îl pun în conflict cu cei din jur, iar pretenţia iluzorie a iubirii absolute îl privează tocmai de iubire. Odată ce îşi dă jos masca politeţii de circumstanţă, devine tăios de sincer şi eşuează în gafe, precum nimicirea mediocrelor versuri ale nobilului Oronte – savuros şi nuanţat interpretat de Sorin Dobrin. Ca şi în cazul lui Tartuffe sau Dom Juan, comicul „mizantropului” este relativ, virând spre tragic, cu accente patetice. Se încăpăţânează a împărţi lumea în bine şi rău, în alb şi negru, deşi ea este, vai nouă sau din fericire, atât de colorată. De aceea dragostea lui pentru cocheta şi nestatornica Célimène, care-i vede lumii toate tonurile, este supusă eşecului.

În rolul acestui obiect al adoraţiei lui Alceste, Anca Dumitra construieşte o „femeie de lume”, supusă legilor societăţii din care face parte, gata să se folosească de ele pentru propriile-i plăceri, gata să se joace cu sentimentele curtezanilor, să le dea iluzii pentru a-i prinde într-o cursă în care, până la urmă, tot ea rămâne captivă. Actriţa schimbă cu abilitate registrele – de la tragismul tăcut al scenei finale, a „demascării”, până la frivolitatea maliţioasă a confruntării cu „prietena” sa, Arsinoé, susţinută printr-un tir de replici caracteristic „şcolii femeilor” de oriunde şi, mai ales, oricând. Rolul intrigantei curtenitoare este interpretat cu dezinvoltură şi farmec personal de Sorina Ştefănescu. Partitura în contrapunct, a blândei Éliante, tânjind cu nesfârşită răbdare după un Alceste indisponibil, îi revine foarte tinerei Clara Popadiuc (încă studentă în anul III la UNATC), care debutează astfel cu dreptul pe o scenă profesionistă, dar şi cu emoţiile inerente începutului de drum.

6Sorina Ştefănescu şi Anca Dumitra în „Mizantropul”

Comicul este susţinut prin partiturile generoase ale lui Philinte, prietenul de bun simţ al lui Alceste, rol de raissoneur interpretat cu inteligenţă şi luciditate de Alexandru Călin, dar şi cele ale marchizilor Clitandre şi Acaste, personalităţi bine conturate cu umor – atât separat, cât şi în tandem –, de Şerban Gomoi şi Vlad Udrescu. De fapt, spectacolul este un foarte bun exemplu de funcţionalitate a unui grup de actori reuniţi special pentru acest scop. Un model pentru alte proiecte de gen venind din zona teatrului independent şi o recompensă pentru varii categorii de publicuri. Atât neîncrezătorii în valabilitatea lui Molière peste veacuri, cât şi tinerii neştiutori într-ale clasicismului francez în particular sau teatrului în general.

Teatrul Tineretului Piatra Neamţ

„Vicleniile lui Scapino” de Molière

(Traducerea: Doru Mareş)

Regia: Alexandru Mâzgăreanu

Scenografia: Romuluis Boicu

Muzica: Alexandru Suciu

Distribuţia:

Argante: Dan Grigoraş

Géronte: Daniel Beşleagă

Octave: Florin Hriţcu

Léandre: Dragoş Ionescu

Zerbinette: Nora Covali / Corina Grigoraş

Hyacinthe: Alexandra Suciu

Scapino: Cezar Antal

Sylvestre: Rareş Pârlog

Nérine: Nora Covali / Corina Grigoraş

Carla: Ingrid Robu

Foto: Ciprian Iorgu

Asociaţia Opera Prima în parteneriat cu Fundaţia Dignitas şi Teatrul Nottara,

cu sprijinul ArCuB şi Consiliul General al Municipiului Bucureşti,

prin programul Bucureşti 555

 

„Mizantropul” de Molière

(Traducerea: Doru Mareş)

Regia: Alexandru Mâzgăreanu

Muzica şi ilustraţia muzicală: Alexandru Suciu

Coregrafia: Arcadie Rusu

Distribuţia:

Célimène: Anca Dumitra

Alceste: Dan Rădulescu

Philinte: Alexandru Călin

Clitandre: Șerban Gomoi

Acaste: Vlad Udrescu

Oronte: Sorin Dobrin

Arsinoé: Sorina Ștefănescu

Éliante: Clara Popadiuc (debut)

DJ Du Bois: Alexandru Suciu

Foto: Radu Tuţă

Print

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.