Zeci de mii de oameni, seara, într-o arenă. Copii, tineri, bărbaţi, femei, oameni de toate condiţiile sociale asistă împreună, plini de pasiune, la un eveniment la scară mare. Emoţii de tot felul, de la bucurie la dezamăgire, de la speranţă la tristeţe, furie, extaz, reacţii necontrolate. Un spectacol după care pleci fie euforic, cântând spre casă, fie golit de energie, răguşit, cu capul plecat. O descărcare nervoasă în masă, un flux energetic creat de aceste zeci de mii de inimi care bat laolaltă.
Nu. Nu este vorba despre amfiteatrul grec, nu este synopsis al Marior Dyonisii. E mult mai simplu. Este fotbal. Nu mai este de mult un sport ca toate celelalte. Este o desfăşurare de forţe atât de impresionantă, care implică atât de mulţi bani, influenţă şi putere, încât nu se poate compara cu o întreagă Olimpiadă. De unde atâta farmec? De unde atâta forţă?
Comparaţia dintre catharsisul antic şi dezlănţuirea de pe stadionul contemporan poate părea forţată. Asta până când mergi pe stadion. Până când te contaminezi de emoţiile celorlalte mii de oameni. Este o experienţă bizară. Nu eşti neapărat un susţinător înfocat al unei echipe. Te uiţi ocazinal la câteva minute dintr-un meci în care echipa naţională reprezintă culorile tricolore. Citeşti o ştire despre o echipă de club calificată într-o competiţie europeană. Fără implicare emoţională. Nu eşti suporter. Nu te vopseşti pe faţă, nu ieşi pe stradă să îţi verşi supărarea pe galeria adversă. Nici nu ştii bine numele jucătorilor. Dar ajungi pe stadion.
Mai întâi, forma păstrată de la arenele romane nu este întâmplătoare. Nu cred că din lipsă de inspiraţie nu există stadioane pătrate. Elipsa descrisă de tribune păstrează ceva din forţa ritualului din care provine. Mii de oameni. La început nu realizezi scara evenimentului. La teatru o sală de 1000 de oameni este deja impresionantă. La fotbal 30000 de oameni sunt puţini. Paleta emoţiilor umane, însă, este aceeaşi. Dacă pe scenă un monolog bine scris, pus în pagină just de regizor şi interpretat cu adevăr de actor poate face spectatorii să respire deodată şi să aibă lacrimi în ochi, o ratare în ultimul minut de care depindea câştigarea campionatului are garantat acelaşi efect. Viul pe care îl caută teatrul prin repetiţii, pe terenul de fotbal este autentic.
Nici măcar nu este atât de important ce se întâmplă pe teren. Schema este mereu aceeaşi: 11 oameni îmbrăcaţi în tricouri şi şorturi de o anumită culoare încearcă să dea gol în poarta altor 11 oameni îmbrăcaţi în tricouri şi şorturi de altă culoare. Uneori mai spectaculos, cu mai multe ocazii, alte ori mai trenant, ritmul variază şi controlează temperatura din tribune. Aici este adevăratul spectacol. Un spectacol involuntar, pe care nici nu eşti conştient că îl trăieşti.
Punctul de concentrare este acelaşi pentru zeci de mii de perechi de ochi. Voinţa împărţită în două tabere, dar cu aceeaşi intensitate. Iar tu, chiar aflat pentru prima dată pe un scaun de plastic în arenă, chiar şi fără prea mare entuziasm iniţial, te trezeşti strigând, sărind în picioare şi îmbrăţişând un necunoscut când mingea se rostogoleşte în plasa echipei adverse. Nu îţi explici neapărat de ce. Dar trăieşti cu pasiune şi intensitate fiecare minut, verifici cât timp a mai rămas, gesticulezi mai puţin controlat decât de obicei, eşti mai liber. Totul la modul foarte personal. Şi pasional.
Probabil regulile simple fac ca fotbalul să fie atât de iubit de atâţia oameni. Apoi, maşinăria marketingului îşi face treaba din ce în ce mai subtil şi mai performant. Stadioanele se umplu. Interesant e ce se întâmplă în interiorul lor când manipularea brandurilor nu mai are niciun efect. Când zecile de mii de respiraţii se sincronizează şi se suspendă laolaltă într-o secundă când mingea intră sau nu în poartă. Tensiunea creată este cea a umanului, şi nu a artificialelor milioane vehiculate pe transferurile jucătorilor. Lacrimile şi zâmbetele largi cât toată faţa sunt efectul unor trăiri cât se poate de simple, de fericire sau tristeţe în starea cea mai concentrată.
Catharsisul contemporan nu mai are legătură cu ritualul. Este o descărcare nervoasă într-un spaţiu controlat, concentrată asupra unui fenomen independent de existenţele zecilor de mii de oameni. Suferi sau te bucuri la fotbal aşa cum nu ai, poate, curajul să o faci în propria viaţă. Există, însă, un element care leagă acest strănepot în pantaloni scurţi de strămoşul ridicat pe coturni: sentimentul de empatie, fluxul creat într om şi om, apartenenţa la ceva mai mare decât tine. Este acelaşi de când lumea.
Dacă sentimentele din sala de teatru ar fi la fel de reale şi puternice precum cele dintr-o arenă de fotbal, am avea, poate, şansa unui Catharsis superior. Diferenţa între felul de a trăi teatrul şi cel de a trăi un meci de fotbal este făcută de convenţia conţinută în sala de spectacol. Dacă ceea ce vezi pe scenă nu e suficient de puternic estetic şi emoţional, încât să te facă să uiţi că e, de fapt, o minciună pe care o accepţi, nu vei fi la fel de liber ca atunci când înjuri un fault trecut cu vederea de arbitru. Viaţa va avea mereu prioritate în faţa artei. Însă arta are datoria de a minţi cu sinceritate şi atunci va întrece chiar şi impactul unui gol în minutele de prelungire.
Print
Dar şi în vechime existau întreceri care electrizau massele. Cursele de care de la Constantinopol şi cele două galerii principale de “tifosi” avant la letre. Nu erau “steliştii” şi “dinamoviştii” ci “albaştrii” contra “verzilor”. Cu nuanţe confesionale! Primii – ortodocşii, cei din al doilea grup – monofiziţii.