Debutul ei în cinematografie s-a petrecut în 2008, când spectatorii au văzut-o în Mara din „Nunta mută“, fimul regizat de Horațiu Mălăele, rol pentru care a fost nominalizată la Premiul pentru Cea Mai Bună Actriță la Premiile Gopo. Au urmat, desigur, alte roluri pentru tânăra care a părăsit Iașiul și dansul pentru București și pentru actorie. Unul dintre cele mai cunoscute este cel din „Podul“, spectacolul în care o puteți vedea și acum alături de Horațiu Mălăele și George Ivașcu. Face film și teatru, dar nu se uită la televizor și crede că e vremea simplității. Sofisticăreala nu mai e pentru spectatorul de azi, spune Meda Victor, vremea abuzului de artificii a trecut, e timpul pentru sinceritate.
La început de an, Meda Victor are multe proiecte în teatru și este protagonista producției de televiziune „Zi că-ți place!“ de Valentin Nicolau, în regia lui Cornel Mihalache, care va avea premiera oficială pe 9 ianuarie la Cinematograful Studio din București. Cu câteva zile înainte de eveniment, Meda Victor a vorbit despre film, despre România din metrou, despre omul și spectatorul de azi, despre dorințe și posibilități.
Să începem de la personajul tău din acest docufiction pentru televiziune. Simplificând, este el omul de azi, angoasat, alienat, nesatisfăcut, sau românul de azi, angoasat, alienat, nesatisfăcut?
Cred că le-avem pe-amândouă, după ce filmul a făcut schimbări în textul dramatic. Personajul meu este conceput să fie, generic, femeia și țara în același timp, mereu vulnerabile, mereu dornice, niciodată satisfăcute. N-are nimic vulgar, iar regizorul îl duce într-o zonă accentuată de duioșie, ceea ce e un câștig. În final tu, spectatorul, rămâi cu ea, cu dorința ei, cu visul ei, cu imposibilitatea de a-și atinge niște scopuri nobile, în definitiv, dincolo de aspectele de viață sexuală, care rămân în plan secundar. Da, este un personaj al multor generații. Găsim în el dorința feminină a mai multor generații, din trecut și viitor. Lipsa prezentului pare o problemă general umană: nu prea trăim în prezent, se pare, ci în trecut sau în viitor. Personajului meu i se ia prezentul.
Concret, cine face asta?
Toti „pretendenții“, toți acești oameni politici care promit și nu depășesc nivelul de promisiune verbală, care nu finalizează niciodată nimic. Nu e nici măcar un joc. „Zi că-ți place!“ se joacă la limita ipocriziei cu perversiunea, un aspect bine subliniat în această montare.
Există o latură pronunțată de victimă în personajul tău?
Da, evident. E femeie, nu? (râde) La un moment dat se suprapun laturile personajului, se spun replici curajoase, cu aluzii politice și adevăruri fără perderea, transparente, de înțeles pentru toți. Se păstrează o anumită agresivitate, care vizează tot, o agresivitate ce țintește și politicul. Eu sunt un om apolitic, oricât de ciudat sună. Până la urmă, poate e și ceva ignoranță aici. Dar, odată cu experiența asta am mai învățat câteva ceva, am văzut momente filmate reale, cu oameni politici reali, pe care altfel nu le-aș fi văzut niciodată. Pe de o parte, e bine că nu mă interesează lumea politică. Pe de altă parte, ar fi tare interesant s-o gust, s-o studiez… De câțiva ani nu mai am televizor, ceea ce e bine, că am scăpat de atracția morbului.
Dar ai filmat pentru o producție de televiziune, într-un apartament locuit, nu într-un studio de televiziune. Cum a fost?
În primul rând, a existat un motiv cât se poate de concret: lipsa banilor pentru spațiile care ar fi trebuit închiriate. În al doilea rând, era un spațiu pe care regizorul îl putea coordona foarte bine, ceea ce s-a și întâmplat, un spațiu primitor, personalizat, așezat din punct de vedere energic, e o casă locuită. N-a fost nevoie să petrecem timp acolo, înainte de lucrul efectiv, să facem incantații! Ne-am simțit bine tot timpul – la repetiții, la filmări, în pauze. Eu personal așteptam o propunere de genul ăsta. În străinătate se practică așa ceva, e firesc. Iar acum mi s-a confirmat acest firesc. Parcă am ajuns de prima dată în casa mea, într-un spațiu pe care l-am asimilat imediat. Trăiam printre obiecte reale, nu de recuzită, într-o casă cu tot ce trebuie să fie într-o casă. A fost simplu și a mers ca pe roate.
Ați filmat mult?
Da. Lucram de dimineață până noaptea. Toți eram entuziaști și nu simțeam când trece timpul. De repetat, n-am repetat mult, ca să nu se dilueze tot. Dorința regizorului a fost să aducă în aceeași creație două limbaje diferite. Te uiți la ceva care te atrage, apoi sunt niște secvențe filmate care-ți rețin atenția. Cel mai important este că felul în care ne comportăm noi, actorii, n-are nimic teatral. De aste m-am și temut înainte să merg la vizionare. Din punctul meu de vedere, tot ce se filmează trebuie să fie departe de teatru. Omul cu camera de luat vederi trebuie să facă o diferență, filmul nefiind, e clar, teatru filmat, care poate să te scoată din minți. Așa că m-am uitat cu inima cât un purice și cred că ne-a ieșit, că am văzut un produs ce are traseul și dimensiunea unui film. Sunt câteva elemente din zona teatrului, căci așa le-a vrut regizorul, curajos și răbdător, care și-a dorit acest proiect ani buni.
Revenind la televizor, de ce zici că ai renunțat la el?
Mi-am dat seama că e un obiect absolut inutil, care nu oferă nimic. Filmele, de care nu mă pot despărți, le văd la proiector. Mi-am zis că bine ar fi să nu mă mai uit la televizor și în timpul ăla să face niște lucruri care-mi plac infinit mai mult: să citesc, să mă plimb, să vorbesc cu un prieten fain, din nou să citesc…
Crezi și tu, cum cred milioane de oameni, că televiziunea este în continuare folosită intens ca instrument de manipulare?
Da. Sau nu. Oameni manipulați astfel există, fără îndoială. Merg des cu mijloace de transport în comun, cu metroul, unde mă uit la oameni. E un studiu care mă ajută. Din păcate, majoritatea, mai ales tinerii, când sunt singuri, ori butonează telefonul, ori citesc o revistă de prost-gust total, un tabloid. Senzația mea este că iau de acolo tot ce e mai prost, de la felul în care se îmbracă la felul în care se exprimă. Au o vulgaritate pe care o văd cu ochiul liber. Se spune că toate lucrurile, și cele bune, și cele rele, au aceeași forță energetică. Răul – cel din mesajele promovate de asemenea reviste – este cumva la îndemâna tuturor. E comod.
Consumă ce li să dă?
Comozi suntem cu toții. Cu cât sunt mai sofisticate lucrurile de care ne înconjurăm, cu atât ne îndepărtăm cumva de lucrurile normale, banale, ordinare și ne plafonăm. Oamenii despre care vorbim au filmele lor și serialele fără nicio pretenție și nicio emoție. În definitiv, asta le place, își iau de acolo ce le trebuie, nu mai vor altceva. Așa sunt și telenovelele, dar să nu intrăm în povestea asta.
Lumea pe care o vezi în metrou se suprapune pe lumea din „Zi că-ți place!“?
Seamănă România de la metrou cu România din piesă în unele aspecte, printre care credulitatea fetei. Ea așteaptă ceva, vrea mai mult. Dar știm că oamenii iau ce li se dă, nu? Și, dacă li se dă prea mult într-o direcție, iau de acolo. E greu să cauți altceva, să mergi dincolo de ce ți se dă, să fii autodidact. Dar se poate.
Tu, care ai părăsit Iașiul natal, te simți bine în societatea bucureșteană?
Mă simt și nu prea. Mă simt, oricum, mai bine decât la Iași, unde lucrurile au rămas pe loc. Aici există un nucleu care mai generează ceva, la Iași nu m-aș putea mișca în direcția în care vreau să merg. M-am gândit, nu neg, că mi-ar fi mai bine în altă parte, unde oamenii sunt mai liberi și pot face mai mult. Dar m-am gândit doar, n-am trăit câțiva ani undeva ca să știu că e așa sau nu. De plecat însă, nu plec. Am mulți prieteni care au plecat și mulți care vor să plece, dar eu sunt printre cei convinși că în actorie nu poți face lucruri perfect decât în limba maternă. Sigur, poți încerca, dar există atâtea exemple care susțin ce spun eu, precum și excepțiile de la regulă, care însă nu fac teatru la cel mai înalt nivel posibil. Dacă ai răbdare și vrei să construiești lucruri mici, poate să iasă. Dar, dacă ai țeluri mai mari, mai bine rămâi în țara ta. Se fac și aici. Recunosc, uneori mă dau cu capul de pereți că vreau mai mult. Vreau mereu mai mult, oriunde aș fi. Nimic nu ne e niciodată de ajuns în teatru.
Tu faci și teatru, și film. Care e superior calitativ acum la noi?
Pentru noi, acum ambele sunt în regulă. Dar partea care mă bucură acum e că se întâmplă lucruri și în provincie. Există spectacole minunate, care n-au spectatorii de calitatea celor pe care i-ar avea la București. De la cinematografie parcă aș vrea ceva mai mult, parcă teatrul e mai diversificat.
Și oferă și o mulțime de spectacole comerciale, să recunoaștem.
Bineînțeles, pentru spațiile așa-zis neconvenționale, în care nu prea merg. Pentru mine teatrul înseamnă scenă, cortină, parfum, timpul ce se oprește între spectator și actor. În spațiul neconvențional nu prea ai așa ceva. Dar pentru actor e provocator, te obligă. Tot respectul meu pentru colegii care fac asta, care muncesc enorm, cu încredere și dorință.
Ce nevoi are spectatorul de acum?
Publicul are nevoie de simplitatea lucrului bine făcut. Nu vrea brizbrizuri care să-ți ia ochii, vrea să vadă ceva făcut cu adevăr. Are nevoie de întoarcerea la sinceritate și la simplitate. Asta, pentru că în toate artele se vede un abuz de artificii, de opulență chiar. Vrem să arătăm, să demonstrăm, să declamăm. Nu prea ajungem însă la miez. E nevoie de lucrul simplu adresat și cunoscătorului, și omului simplu, necultivat. Până la urmă, ei doi se întâlnesc în simplitate.
Suntem la început de an. Ce-ai vrea să ți se întâmple în 2014?
Să lucrez mult, să-mi iasă bine proiectele începute. O să am o premieră totală: o să joc pentru prima dată într-un spațiu neconvențional! Repetăm la un spectacol după un text al lui Ștefan Caraman, „Aeroport“, cu patru personaje. Vrem să fie un spectacol mobil, pe care să-l jucăm și-n aeroport, căci acolo se întâmplă acțiunea, așa i s-ar da spectacolului ce e al lui. Urmează încă un proiect cu Horațiu Mălăele, ceea ce mă încântă nespus, un spectacol al lui Vlad Cepoi, după o piesă a lui Neil LaBute care nu s-a mai montat niciodată în România. Altfel, primul spectacol al meu din 2014 o să fie chiar la Iași, unde voi juca pentru prima oară în Teatrul Național.
La Iași, acolo unde ai și hotărât să lași dansul pentru teatru. De ce ai făcut asta?
Nu am făcut asta. Dansul e cu mine. Oricum, după ce am studiat de mică baletul clasic, aprofundat, am abordat dansul-teatru. Cumva, înainte să vreau actorie, am descoperit că-mi place liber, fără poate, fără geometrie. Dansul este în mine, actoria a fost doar o trecere. Dansul, care nu e deloc un drum închis acum, mi-a dat enorm: rigoare, corectitudine față de scenă, răbdare de fier etc. Numai că, într-un fel mult mai crud și mai dureros decât în teatru, în dans sau în balet trebuie neapărat să te oprești după ce ți-ai făcut momentul suprem. Dacă după aceea nivelul tău scade, nu e bine. Ce-i mai dai omului care așteaptă?
Se zice că artiștii păcălesc, nu?
Nu, nu păcălesc. E o idee generoasă, poate, din partea spectatorului, dar nu. Nu păcălești pe nimeni niciodată. Sigur, puțin probabil ca spectatorul român să arunce cu ouă sau roșii în actor, dacă nu-i place, dar poți auzi cine știe ce replică… Trebuie spus că de pe scenă simți absolut tot în sală. În timpul spectacolului, poți să vezi o umbră strecurându-se afară, un om care pleacă, și asta te face KO. La sfârșit, la aplauze, vezi foarte clar plăcerea sinceră și aplauzele de conjunctură. Când se aprind luminile, ochii lor nu mint. Dacă nu vreau să știu adevărul, nu mă uit în ochii lor la aplauze. Însă de cele mai multe ori am nevoie să văd ce acolo, orice ar fi.
Print