Este actriţă la Teatrul Naţional din Bucureşti. A avut zeci de roluri în film şi teatru. A fost celebra Maria Mirabela, când era copil, şi a ales actoria şi mai târziu, fără de care spune că n-ar putea trăi. Pentru rolurile din „Vă găsesc fermecător” sau „Donnant, donnant” o iubeşte o lume întreagă. Am stat de vorbă cu Medeea Marinescu înainte de spectacolul „Fă-mi loc!”, la Godot Cafe-Teatru unde joacă împreună cu Marius Manole într-o frumoasă comedie romantică…
În spectacolul din această seară, joci rolul unei fete, care se îndrăgostește într-o noapte, într-o cuşetă, în tren…
Da, nu e ca mine, eu sunt mult mai lucidă… Dar mi-a plăcut mult textul, deşi în varianta care e acum pe scenă e adaptat puţin, la genul de umor pe care-l gustă publicul românesc. Iar publicul de Godot e unul special. Fiecare teatru își cam are publicul lui…
Și care e diferența dintre publicuri?
Comparativ cu TNB, să spunem, spectatorul e mult mai aproape de tine, empatizează și e mult mai rapid. Îl simți și când tace, și când râde, e mult mai „acolo” și asta ne imprimă și nouă un alt ritm de joc. Dacă la Național spui o replică și aștepți un timp până vine reacția din partea publicului, aici lucrurile se întâmplă aproape concomitent. Spectatorii sunt, mulți dintre ei, oameni care lucrează în mediul privat, care nu au cum să ajungă la 7 la un spectacol. Astă iarnă am jucat de multe ori la 10 seara. Și sala era plină… Și aici există o diferență de public: un om care muncește de dimineața până la 8 seara și care alege să stea până la 12 noaptea într-o sală de teatru s-ar putea să fie și mai exigent.
Și așteaptă ce?
Să fii corect cu el. Aici nu se joacă un tip de teatru formal, aici actorii nu se bazează pe voce, pe glasuri, pe impostație. Aici emoția vine sau nu vine în mod real și nu poți să trișezi din glas. Nu poți să te prefaci că ai o emoție. Aici o ai sau n-o ai… Publicul e la un metru de tine şi n-are niciun fel de inhibiție să reacționeze ca atare. Şi mai e ceva. E un public care nu știu dacă vine neapărat la vedete consacrate, ci caută calitatea produsului în sine, emoție și adevăr?
Și ce înseamnă adevăr pe scenă?
Să fii adevărat înseamnă să urci pe scenă cu bagajul tău real, cu emoțiile sau lipsa de emoție pe care o ai în momentul ăla. Au fost momente când am urcat pe scenă și eram tristă și n-am încercat să-mi recompun o altă imagine. Am intrat așa cum eram eu și mi-am condus emoția sau tristețea pe care o aveam în mod real în acel moment.
Să înțeleg că scena de teatru de stat invită mai mult la minciună, la efect, la neautentic…
Un actor adevărat e autentic pe orice scenă ar juca, deci nu pot să generalizez. Dar e adevărat că într-un teatru de stat intri fără să vrei în tiparul unor rețete, iar publicul vine și se așteaptă la acele rețete. Or, aici n-am avut senzația asta.
Deci te simți bine în teatrul independent?
Cred că mi-era necesar. Eu am început în teatrul independent, în 1996, când nu prea se știa de așa ceva. Când am terminat facultatea am intrat în compania Teatrului UNU, primul teatru independent, care a existat un an de zile. Eu am crezut în acel teatru, am crezut în necesitatea teatrului privat, cu atât mai mult, cât eu nu-mi găseam locul nicăieri… și voiam să joc. Proiectul ăla a eșuat, dar eu am crezut în el. Am jucat cu febră 40 și cu pneumonie, cu injecții făcute ca să pot rezista, în „Un tramvai numit dorință”… Câștigam puțini bani, dar credeam că vom schimba lumea și întregul sistem teatral. Însă acum, am venit să joc aici în primul rând pentru că voiam să lucrez cu Marius. Și-mi doream să joc. Iar în TNB de cele mai multe ori stai și aștepți să ți se întâmple lucruri. Pe când aici le poți face să se întâmple. Sigur, nu poţi să joci într-un teatru independent „Nora” de Ibsen sau „Constructorul Solness”… Dar textul ăsta mi s-a părut spumos, un text posibil. Ştiu că lumea se fereşte de comedie, dar mie mi se pare că o comedie făcută cu bun-simț poate funcționa și e nevoie. Sigur, n-am pretenția unui spectacol de premiul UNITER…
Dar cum e un spectacol de premiu UNITER?
Probabil că în zona asta se caută spectacole care să revoluționeze într-un fel sau altul concepția teatrală, să vină cu ceva inovator. Mă gândesc că așa ar trebui să fie…
Tu în ce tip de poveste te simți mai bine?
Clar, în cea care emoționează publicul. Dar, sincer, dacă aș simți că e un proiect care revoluționează cu adevărat și nu se face că inventează ceva, atunci m-aș duce cu toată deschiderea într-acolo, pentru că mă interesează să descopăr ceva nou în mine în primul rând, nu să merg pe rețete deja știute.
Și ce-ai descoperit prin teatru?
Că sunt un om care funcționează mult prin prisma emoției, deși mă declar o persoană lucidă. Îmi dau seama că în deciziile cele mai importante nu-mi folosesc în primul rând luciditatea. Am citit un articol al unui cercetător care spune că reușita oamenilor în viață nu este legată atât de nivelul IQ-ului, ci de cel al nivelului emoțional. Așa e. Ele nu se exclud. M-am gândit la mine și mi-am dat seama că teatrul m-a dezvoltat în zona asta emoțională… Eu îi spuneam „intuiție”. Uite, chiar în proiectul ăsta cred că am empatizat cu ceva anume, poate cu povestea a doi oameni singuri într-o cușetă…
Ți-e frică de singurătate?
Da, teribil. Mi-e grozav de frică de singurătate.
Și totuși, tu, Medeea, în viața reală, ai reacționa vreodată ca fata pe care o joci? Ai avea curaj să faci un gest nebunesc?
Gesturi adolescentine am făcut… Eram în clasa a XII-a de liceu și m-am îndrăgostit de un băiat. Am aflat că pleacă la Festivalul de Film de la Costinești și m-am urcat în tren. Aveam foarte puțini bani în buzunar, n-aveam nici loc, nimic, și am plecat la Costinești. Nici măcar nu-i ştiam numele, voiam doar să-l văd. Și sigur că l-am văzut, dar era cu altcineva… O tâmpenie dacă m-ai întreba acum… Altădată, îi eram datoare unui om un „la revedere” și am plecat într-o nebunie, cu mașina fără acte, fără nimic, să-l prind la buza aeroportului să-mi iau „la revedere”, dar n-am reușit… În schimb, am reușit să rup cheia în broască, am rămas fără acte, fără nimic în Otopeni.
Asta seamănă a personajul tău…
Da, dar sunt gesturi minore, nu știu dacă m-aș arunca așa cu un om într-o relație numai pentru că îmi povestește că e nefericit, pentru că am nevoie să-l cred că e nefericit…
Să înțeleg că, altfel, te-ai putea îndrăgosti de un om pentru că-ţi povestește că e nefericit?
Nu, dacă seamănă a şantaj sentimental. Una e să-ți fie milă de cineva și alta să te îndrăgostești. Deşi am încercat și sentimentul de milă. Nimic nu e nou sub soare. Poveștile oamenilor de aici le-am trăit cu toții cumva. Mi s-a întâmplat să-mi fie milă de un om, dar, când mi-am dat seama că asta nu e dragoste, am plecat. Pentru că e necinstit și față de el, și față de tine. Niciun bărbat adevărat n-ar accepta așa ceva.
Crezi în mare iubire?
Da! Şi spun asta la aproape 40 de ani, după un șir de experiențe care m-au adus aici. Dar de unde știm că e marea dragoste? Că tot timpul e marea dragostea… Eu cred că vine atunci când ești pregătit s-o vezi și s-o trăiești. Altfel sunt ca niște sosii.
Și de unde știi că ești pregătit?
Și eu am zis și la 20 și ceva, și la 30 și ceva de ani că am trăit marea dragoste. Dar, când am întâlnit-o la 35 de ani, am știut pur și simplu. Scara de valori se așază, e mai justă. Oamenii confundă de multe ori obsesia cu iubirea și asta e o greșeală. Cineva mi-a spus odată – și nu eram capabilă să înțeleg – mi-a zis: „Să iubești cu adevărat pe cineva înseamnă să ai înțelegerea că la un moment dat acelui om trebuie să-i dai drumul, să-l lași să plece”. E dureros, dar e un sâmbure de adevăr aici, altfel devine egosim și ambiție personală. Marea dragoste cred că e cea în care nu intră propriul ego.
Actoria poate fi trecută la categoria „marea dragoste”?
Absolut. Uite, au trecut două săptămâni de când n-am fost pe scenă și simt că îmi lipsesc serile astea de teatru. Şi să ne înțelegem, am un copil de patru ani care face un teatru cu mine de dimineața până seara și îmi umple viața… Totuşi, mi-am dat seama că n-aș putea să trăiesc fără teatru.
Și când ți-ai dat seama că n-ai putea să trăiești fără teatru?
În clasa a XII-a, când mă pregăteam pentru Conservator și am avut un moment de liniște și timp să stau mai mult cu mine. Atunci am înţeles că n-aș putea să mă despart de lumea asta nici măcar pentru pian. Iar mai concret am realizat asta de când am și familie, iar viața mea s-a întregit. Pentru că am avut o perioada din viață, când jucam mult la Național, seară de seară, iar teatrul era un refugiu. Și nu e cinstit.
Fugeai de tine?
Fugeam de mine, de niște frustrări ale mele, de nefericire, de singurătate. Fugeam mult de singurătate. Și în clipa când m-am simțit împlinită și am avut un om lângă mine care m-a înțeles și pe care-l iubesc și lângă care mă visez îmbătrânind și făcând mulți copii, mi-am dat seama că teatrul face parte din viața mea. Nu e un hobby. Muzica e hobby…
Faci teatru în primul rând pentru tine?
Da, eu cred că oamenii sunt ipocriți când spun că fac teatru pentru mase. Fac pentru mine. Ca să mă eliberez. Nu sunt un om căruia îi place să plângă, în viață, dar în teatru îmi permit să plâng. În teatru pot să dau frâu liber emoției. Eu sunt un om educat, care se supune rigorilor sociale. Iar pe scenă le rup… Pe scenă mi-e permis să fac aproape orice.
Ți-e frică de ceva pe scenă?
Da. Atunci când sunt cu parteneri cu care nu comunic deloc, mi-e îngrozitor de frică de ridicol. Au fost situații în care m-am trezit pe scenă și mi-am spus: „Ce caut eu aici?”
Ai fost celebra Maria Mirabela. Te-ai simțit copil-minune?
Nu. Nicio clipă. Familia mea e extrem de normală și tot ce mi s-a întâmplat mie în copilărie au fost povești firești de viață. Inclusiv să joc în „Maria Mirabela”. Star-sistemul hollywoodian, să fim serioși, la noi nu exista. Tot bani puțin aveai, părinții tot la cozi stăteau, tata tot o Ladă avea, nu eram dusă cu limuzina… Mă bușește râsul când se vorbește despre vedete. Iar acum, când mă uit în jur îmi dau seama că cel mai mare dar pe care-l poți avea e normalitatea. Să păstrăzi un raport just cu realitatea. Chestia asta cu vedeta e ca o hologramă care se lansează în public, dar tu, acolo, ești tot un om.
Ai fost vreodată în pericol să te simți atât de vedetă, încât să-ți alunece pământul de sub picioare?
În Franța, după succesul uriaș al primului film, mi s-a întâmplat să simt că plutesc. Premiere cu bodyguarzi, la Nisa oamenii s-au năpustit pe mașină și n-am putut ieși din acolo… Da, te ia valul și ți se pare că plutești, dar după aia revii. Toate întâlnirile din Franța din micile orășele unde era promovat filmul erau explozive, bodyguarzii trebuiau să țină mulțimea, toate astea te fac să te simți altfel. Într-un orășel mic, nu mai știu unde, o oră și jumătate n-am putut ieși, de-abia au reușit să mă scoată de acolo. Poate nu întâmplător la Hollywood sunt atât de multe sinucideri, depresii, oameni care nu reușesc să se decupleze de la asta. Eu mă decuplam pentru că veneam acasă și mă întorceam într-un mediu normal.
Care e cea mai frumoasă declarație pe care ai primit-o vreodată?
Eram cât de cât cunoscută, venisem din Anglia, unde jucasem la Bristol Old Vic, și s-a făcut un turneu și în România. Iar pe scenă la Constanța am primit un buchet foarte frumos cu o scrisorică. În cabină, am citit-o, era de la o elevă de liceu, care-mi scria că mă admiră foarte mult, că ar vrea să dea la teatru, dar că părinții n-o încurajează, că vor să facă ceva serios și pentru că ea mă simte pe mine o persoană puternică mă întreba ce să facă. Și știu că i-am scris o scrisoare și i-am spus ceva de genul că oamenii din afară o vor privi așa cum vrea ea să fie privită, iar dacă ea își dorește și simte că ăsta e drumul ei, să meargă până la capăt. Au trecut anii și am uitat. La un moment dat am primit o scrisoare la Național la poartă. Și-mi spunea: „Sunt tânăra căreia i-ai răspuns la Constanța. Viața mea a arătat așa…” Trecuseră peste zece ani… „N-am avut curaj să dau la teatru și am dat la Psihologie pentru că așa au vrut părinții mei. Am cunoscut un american, m-am măritat cu el și am plecat în California, continuând să fac psihologie acolo, dar eram profund nefericită. Într-o zi, făcând ordine printre lucruri, am regăsit scrisoarea ta, am recitit-o și m-am dus la examen la un institut”… Mi-a scris ce monologuri pregătise şi că tot timpul, la examene, a avut mâna pe scrisoarea mea. Fusese admisă, renunțase la psihologie și a făcut și un film… Dar pe urmă s-a lăsat de actorie că e destul de greu să reziști acolo. Îmi trimitea fotocopia scrisorii și-mi mulțumea.
Minunat! Aşadar, crezi că actoria e și psihologie?
Absolut. Atâtea lucruri pe care n-ai curaj să le înțelegi la tine. Toți stăm de vorbă cu noi… Dar de câte ori poți fi sincer cu adevărat cu tine? Pentru că ți-e frică să nu te rănești. Cel mai frică ți-e să nu te rănești tu pe tine. Dar la teatru, când faci un personaj, nu ți-e frică să te duci până la capăt cu el și să-i înțelegi adevărul. Și asta te ajută.
Ai fost tentată să rămâi să faci teatru într-o altă țară, într-o altă limbă?
În Franța am fost tentată. Dar e foarte greu. Pentru că tu nu gândești în limba respectivă şi cumva tot faci o mică traducere. Anglia, spre exemplu, în teatru e foarte riguroasă. Nu sesizezi unde se termină talentul și unde începe tehnica. De exemplu, când am jucat acolo am fost amendată de regizor pentru că la o replică, unde spuneam doar „Yes”, nu știu ce mi-a venit într-un spectacol și am zis: „Yes, yes…”. Și m-a întrebat de ce am spus așa, pentru că în text e doar o dată. I-am zis că așa mi-a venit. Iar el mi-a spus: „Nu, hai să-ți explic de ce ai dublat replica. Pentru că n-ai reușit într-un singur Yes să pui toată intenția.” Atunci am intrat în rigoarea aia și m-am adaptat, dar nu știu dacă aș putea să joc Cehov în engleză. Instinctiv probabil că am luat decizia să nu rămân. Sentimentala din mine simțea nevoia de „acasă”, de sentimentul că aparțin unui loc. Am acasă o gravură a lui Chirnoagă. Niște aripi uriașe care se ridică spre cer și jos niște rădăcini care o trag în pământ…
Vorbești de rădăcini. De ce ți-e cel mai dor din copilăria ta?
De bunica și de străbunica. Cel mai dor îmi e de oameni. De cum erau oamenii atunci. De prietenii din cartier cu care părinții mei se întâlneau… Am copilărit într-un cartier superb, în cartierul evreiesc, în București, pe strada Parfumului. Vizavi stăteau Francisc Munteanu, Adina Cezar, Silvia Kerim… Mi-e dor de oamenii de atunci, de prietenii de familie cu care făceam Revelioane împreună, cu care petreceam seri minunate. Toată lumea n-avea decât o Ladă sau o Dacie. Dar oamenii se raportau la alte valori. Sentimentul prieteniei era mult mai profund. Cred că de asta mi-e dor, de întâlniri. Acum de-abia dacă ne salutăm cu vecinii, ne e frică să interacționăm prea mult cu ei, pentru că de cele mai multe ori fiecare își apără într-un mod câinesc intimitatea, or asta nu exista atunci. Culmea, într-o lume care te constrângea, libertatea sentimentelor ți-o permiteai mult mai mult. Eu sunt un om extrem de sentimental. Iar acum mi-e frică să fiu.
Ca să nu fii rănită?
Mai degrabă ca să nu fiu agresată…
Pe vremea când erai o mică vedetă, în Maria Mirabela, ai simțit în vreun fel presiunea regimului?
Nu, când eram copil nu. Dar mai târziu da, și am și suferit, că nu ni s-a dat voie să plecăm. Câștigasem un concurs în Italia și n-am putut să plec. Până în ultimul moment nu mi s-a dat pașaportul. Și pe la 10-12 ani am început să văd greutățile, ce povești făceau ai mei ca să primească două kilograme de carne de la rudele din Suceava și mi se părea profund nedrept. Mi-aduc aminte și acum când a venit mama acasă plângând că a stat la o coadă uriașă la portocale și în fața ei s-au terminat. Mi se părea o umilință, mi se părea că insultă demnitatea umană. Altfel, nu m-a căutat Securitatea, n-am semnat niciun pact.
Băiețelul tău a văzut „Maria Mirabela”?
Nu. I-am arătat la un moment dat un poster cu Maria Mirabela și l-am întrebat: „Știi cine e acolo?” Și a zis. „Nu.” Zic: „E mami”. Și mi-a spus: „Nu e mami, acolo e un băiețel”. Dar în schimb a văzut „Fă-mi loc!” și i-a și plăcut. Iar când l-am întrebat de cine i-a plăcut mai mult a zis că de Marius… Într-o zi, George, soțul meu, l-a adus în cabină şi pe urmă s-a dus cu el în sală. Eu n-am știut. Doar la sfârșit când cobor în deshabille, am auzit din sală un „Uau!!!” și toată sala s-a întors spre el. Mi-a furat aplauzele atunci, dar asta e.
Rolul din „Maria Mirabela” ți-a făcut și rău? A fost vreodată o amprentă prea puternică?
Nu. Dacă n-aș mai fi făcut nimic de atunci, m-aș fi simțit frustrată. Dar am făcut, chiar dacă umbrela „Mariei Mirabela” e mai mare. Dar în Franța, de exemplu, nimeni nu știe de asta. Acolo toată lumea știe de „Vă găsesc fermecător”.
Dacă ar fi să alegi o poveste în care să te muți o vreme?
M-aș duce undeva într-o zonă senină. E nevoia mea de a mă arunca în ceva pozitiv, luminos. M-aș duce într-un musical, să zicem… „My Fair Lady”.
Print