„Să gândim în sala de teatru!” Iată un deziderat onorant şi promiţător. Între comedii spumoase şi entertainment, teatrul concentrat asupra laturii intelectului este de-a dreptul o provocare. Dacă nu un lux. Un spectacol în care mintea spectatorului să fie invitată la conexiuni şi la interpretări personale, în care cultura generală să fie angrenată în receptare şi intuiţia stimulată poate fi pe cât de rar, pe atât de revigorant pentru spectatorul obişnuit să privească amorţit din întunericul sălii.
La nivel declarativ exact acest lucru îşi propun şi Ivan Dobcev şi Margarita Mladenova regizând „Medeea, mama mea” la TNB. Cel mai reuşit element al spectacolului este, însă, caietul program. Nu ştiu dacă e recomandată lecturarea lui înainte de experienţa vizionării – orizontul de aşteptare creat ridică entuziasmul încă şi mai sus şi mult prea departe de realitatea de pe scenă, aşa că dezamăgirea va fi şi mai acerbă. Dar în mod cert caietul program nu este un accesoriu, ci un must.
Pretenţiile acestui spectacol sunt mari – ridicol de mari. O mixtură elevată între un teatru angajat social, unul extrem de personal, altul experimental, încă unul intelectual, peste care se adaugă o umbră de post-brechtianism şi ceva emoţie. Sub plapuma călduroasă a experimentului performanţa doarme dusă. Numai că plapuma e roasă de molii, iar prin găurile de-o şchioapă se vede trupul stâlcit al unui spectacol făcut din bucăţi desperecheate. Pe de-o parte Ivan Dobcev, care semnează nu doar jumătate de regie, ci însuşi textul, dar şi scenografia şi costumele, aşadar, părinte cu drepturi depline al acestei Medee balcanice, caută să spună o poveste despre copii lipsiţi de identitate plecaţi în căutarea rădăcinilor. Apoi, pentru că suntem europeni şi, deci, politically correct din tată-n fiu, cum altfel, o altă problemă e minoritatea ţiganilor de care trebuie să avem grijă. Apoi ar mai fi ceva trimiteri la lecturile elitiste ale autorului – Canetti, Derrida, Dostoievski. Iar mitul Medeei, reconfigurat à la Ruse, cred că a sunat bine doar ca titlu şi atunci a trebuit înghesuit undeva la finalul piesei pentru a da, vezi Doamne, un context întregii salate. Şi totul e perfect justificat şi legitim, pentru că, nu-i aşa, izvorul acestui demers este unul auto-biografic; obsesiile autorului legate cu fundă roşie şi livrate sub formă de spectacol-manifest.
Spectacolul nu are poveste. Nu există un fir roşu coerent, ci pretexte de a spune vorbe multe. Nimic despre orice. Un tânăr pornit în căutarea mamei sale biologice suferă pe un pat de spital. Primeşte sânge şi delirează înaintea morţii. Visează nişte ţigani care îşi spun poveştile triste despre copii abandonaţi, ucişi de propriile mame sau vânduţi pe bani puţini. Mai există şi un alter-ego la fel de bandajat ca muribundul, dar cu vestă – deci, logic, e latura lui intelectuală care debitează monoloage întregi în care Elias Canetti apare ca un refren. Când ţi-e lumea mai dragă apare şi o balenă în scenă – celebra balenă Goliat care făcea deliciul bâlciurilor în anii 70 în ţările est-europene. Ce căuta neamţul în Bulgaria e moft. Da’ ce căuta balena în piesă este de-a dreptul o dilemă din care nu putem ieşi. Singurele momente reuşite intermezzourile cântate – muzica lui Assem Avramov interpretată live e singurul lucru cu sens. Asta dacă nu luăm în considerare pretenţia regizorală de a face trimitere la comentariul brechtian. Nicio legătură. Doar o colortură fericită a unui spectacol altfel incoerent şi declarativ ca un deget înfipt adânc în… ochi.
Amalgamul de gânduri puse cu furca pe scenă e obositor şi nu îşi atinge scopul de a stârni spectatorul să gândească în sala de teatru – poate doar să enerveze intelectual. Mintea pusă la treabă funcţionează dacă primeşte hinturile potrivite, dacă e condusă pe un drum cât de cât coerent, nu lăsată să rătăcească într-un labirint construit de un arhitect amator. Conexiunile se fac dacă ai cu ce, iar lecturile suplimentare citate fără noimă nu fac decât să te îndepărteze şi mai mult de la orice soi de empatizare cu personajele şi subiectul. Nu există, de fapt, niciun subiect. Nu există poveste. Iar ăsta e cel mai frustrant lucru pentru un spectator. Despre emoţie nici nu poate fi vorba, înţeleg că nici nu se doreşte. Aici a reuşit. Degeaba ai actori talentaţi pe care îi pui să privească în gol şi să recite monoloage, fără pic de implicare, de gând pe dinăuntru şi de expresie. Formula teatru–documentar, oricât de rece şi obiectiv ar fi el, conţine, totuşi, particula teatru – iar această artă presupune un strop de implicare pe lângă mult-trâmbiţata obiectivare. Chiar şi de la spectacolele realizate de Brecht însuşi, oamenii ieşeau plângând. Imaginile-simbol lovesc în plexul minţii, doar dacă mai întâi ating razant sufletul. Altfel e reportaj de proastă calitate și sunt mai impresionată de o ştire bine prezentată decât de teatru, iar asta e cel puţin trist.
Actorii sunt absolviţi de orice vină în acest demers haotic şi egoist. Energia lor e risipită într-o demonstraţie sterilă, iar tinereţea lor e folosită ca manevră de marketing – un spectacol cu tineri la TNB. Ilona Brezoianu şi Ionuţ Niculae sunt printre cei mai talentaţi actori ai tinerei generaţii. Şi e păcat să nu foloseşti talentul lor pe scenă. Sensibilitatea lui Alin Potop, forţa lui Ionuţ Toader, carisma lui George Piştereanu, naturaleţea lui Mădălin Mandin, candoarea lui Aylin Cadîr şi experienţa Florentinei Ţilea se pot numai intui în spatele unor roluri chinuite din scriitură şi încorsetate de o regie superficială.
„Medeea, mama mea”, acest remake după varianta bulgară 100% prezentată în cadrul Festivalului NETA din toamna trecută, este un spectacol ca un discurs electoral – promite mult şi nu spune, de fapt, nimic. Iar la final nu te simţi dezamăgit de o minciună împachetată frumos, ci contrariat de o experienţă artistică ratată. Şi dacă ne-am obişnuit cu deziluziile electorale şi am devenit imuni, la cele teatrale suntem mai sensibili.
Teatrul Naţional Bucureşti
„Medeea, mama mea”, de Ivan Dobcev
Muzica: Assen Avramov
Regia: Ivan Dobcev, Margarita Mladenova
Scenografie: Ivan Dobcev
Costume: Ivan Dobcev
Distribuţia:
Teodor: Ionuț Toader
Bojidar: Alin Potop
Jupâna: Florentina Ţilea
Zambila: Aylin Cadîr
Isaura: Ilona Brezoianu
Johnny: Mădălin Mandin
Guguștean: George Piștereanu
Leonsio: Ionuț Niculae
Acordeon: Emilian Ciobanu
Vioară: Bianca Drăgoi
Print