Există un paralelism între „liberalizarea” creației culturale și dezvoltarea istorică a științei și societăţii. Arta Antichităţii a excelat în rezolvarea spre perfecțiune a detaliilor, fapt explicabil într-o societate imobilă, cu religii și precepte sociale neschimbate mii de ani. Arta Evului Mediu este bântuită de toate neliniștile unei perioade întunecate, fiind la fel de rigid încorsetată de toate dogmele și cutumele epocii. Renașterea reia tendința spre simetrie și realism a anticilor, operele create în această perioadă fiind de multe ori inspirate din stiluri vechi de un mileniu. Abia perioada barocă iese din simetria și logica Renașterii și lasă loc unei luxuriante desfășurări de fantezie. Aceasta este și epoca în care descoperirile științifice scapă de sub spectrul judecății religioase, călătoriile furnizează noutăți exotice și o altă viziune asupra lumii. Mai târziu, apariția curentelor revoluționare (Impresionismul în pictură sau muzica dodecafonică) au fost impulsionate și de noile descoperiri din fizică și matematică, dezvăluind o realitate sub semnul relativității, fără limite și repere fixe. În fapt, toate aceste curente s-au legitimat prin abandonul afirmat al preceptelor artistice clasice, pe care le-au considerat depășite, incapabile de a mai permite alte realizări decât cele deja cunoscute sau incapabile să facă față noilor provocări.
Orice analiză a culturii contemporane include referiri la „Opera deschisă” a lui Umberto Eco, atât de dragă creatorilor ultimului secol. Conceptul include acele opere pentru care creatorul lor propune o structură deschisă unei finalizări aleatorii, efectuată de interpret sau de receptor. Deschise sunt și limitele acestui concept, adică minima structură ce poate fi considerată operă în înțelesul nostru european, structură ce sugerează posibilitatea unui act artistic de o anume orientare și calitate, purtător al unor anume idei, sau, la polul opus, în ce măsură receptarea poate fi considerată participare la un act de creație. Dacă în legătură cu primul punct pare imposibil de tras o concluzie, căci noile curente desfid aplicarea oricăror reguli ce au structurat creația artistică vreme de secole sau chiar milenii și orice încercare de catalogare este privită ca tentativă de obstrucționare a libertății de creație, asupra celui de-al doilea punct se pot face câteva observații.
În principiu, orice mesaj artistic transmis este strâns legat de datele personale ale receptorului, ce-i pot adăuga semnificații nebănuite. Iată un exemplu legat de limbajul poetic: Să examinăm acum o frază ca „Omul acela vine de la Basrah”. Spusă unui locuitor din Irak, ea ar avea mai mult sau mai puțin același efect ca fraza despre Milano spusă unui italian. Spusă unei persoane absolut inculte și fără noțiuni de geografie, ar putea lăsa-o indiferentă sau, cel mult, ar face-o curioasă în fața acestei localități a cărei poziție este nesigură, despre care aude prima dată… În sfârșit, unei a treia persoane menționarea orașului Basrah i-ar putea trezi imediat amintirea nu a unui punct geografic exact, ci a unui loc al fanteziei, cunoscut din lectura celor „O mie și una de nopți”.[1] Astfel privită, orice operă poate fi considerată deschisă, pentru că receptarea ei nu se întâmplă sub forma (oricât de rigidă) prevăzută de autor, ci pe înțelesul pe care fiecare consumator i-l atribuie. Dar nu vom cădea în aceste extreme, considerând operă deschisă doar pe aceea în care intervenția interpretului sau a receptorului e clar prevăzută în chiar structura ei.
Revoluția artistică începută la sfârșitul secolului al XIX-lea și generalizată la începutul secolului următor, impulsionată de schimbările majore din știință și politică sau pur și simplu de dorința de a ieși din dominația Clasicismului, a oferit artiștilor un teren nelimitat pentru experiențe. Deși au existat astfel de experiențe timpurii, opera deschisă se regăsește cu precădere în a doua jumătate a secolului XX. Având justificarea unei arte moderne deja „clasicizate” și climatul propice în care niciun guvern al lumii libere nu a încercat să mai emită păreri cu privire la artă, oricine a fost liber să experimenteze orice. Însă „problemele” au apărut în modul în care marea majoritate a populației a răspuns la provocările noilor tendințe. Se știe că, odată cu debutul curentelor moderne și până în zilele noastre, principalul vector de susținere a lor (exceptând confrații și criticii de profil) a fost reprezentat de acea categorie de amatori sau chiar cunoscători de artă denumiți – cu oarecare malițiozitate – snobi[2]. „Snobismul” a avut un rol important în descoperirea și promovarea artei moderne, iar termenul și-ar merita conotația pozitivă. Nu același lucru se poate spune despre restul populației care, în toată lumea, nu a manifestat un interes deosebit față de propunerile noilor arte. Am putea bănui că opera deschisă a fost „inventată” tocmai pentru ca, prin interactivitate, o categorie cât mai largă de consumatori să devină interesați. Dar e doar o supoziție, departe de adevăr.
Deschise sau nu, operele artei contemporane schimbă raportul clasic dintre informație și semnificație. În teoria analiștilor fenomenului artistic, informația și semnificația sunt complementare, într-o viziune foarte apropiată de fizica cuantică și principiul nedeterminării al lui Heisenberg. Așa cum încercarea de a stabili cu precizie viteza unei particule face imposibil de precizat poziția ei în spațiu, și invers, cu cât cantitatea de informație este mai mare, se pierde din semnificație, iar când semnificația este foarte precisă, informația este redusă. Ambiguitatea mesajului artistic și libera lui interpretare fac ca semnificația să devină minimă, permițând o mare cantitate de informație. Însă descifrarea ei se află în strânsă legătură cu nivelul cultural al receptorului și cu măsura în care acesta este familiarizat cu structurarea operei. Muzica dodecafonică sau muzica serială au structuri de concepție inventive, interesante uneori, dar rezultatul sonor este, de obicei, departe de eufonie și deseori va fi respins de un auditor obișnuit. Explodarea perspectivei și vizualizării temporale în arta abstractă nu pot fi înțelese instantaneu privind un tablou, care, pentru un neavizat, nu reprezintă decât niște pete de culoare. Astfel, rămâne de „rezolvat” vechea „problemă de fond”: dacă arta trebuie să servească omului sau să rămână un exercițiu în sine.
Nu numai descoperirile din fizică pot fi considerate motivații ale noilor curente. Deceniile șase și șapte ale secolului trecut au adus în peisajul filosofic occidental importante influențe asiatice. Mare priză în lumea artelor moderne a avut doctrina Zen. Curent religios budist, Zen a dat naștere unei filosofii ce a influențat, cu secole în urmă, cele mai variate aspecte ale civilizației japoneze, de la poezie și peisagistică până la artele marțiale. Respingând orice logică sau cauzalitate, Zen propune acceptarea existenței, fără a căuta să o explice, considerând că încercarea de a înțelege legile acestei lumi reprezintă principalul obstacol în calea iluminării (satori). Eliminarea logicii și cauzalității a fost imediat îmbrățișată de mediul artistic postbelic, iar dacă doctrina Zen nu a făcut numeroși prozeliți în sensul religios, influențele ei pot fi sesizate în literatură și teatrul absurdului.
Purtătoare de informație sau foarte bine fundamentate filosofic, operele de artă nu pot ignora percepția publică, criteriu ce nu a evoluat în paralel cu arta modernă. Se pare că există o determinare naturală a posibilității de înțelegere a unui produs artistic. Ființa umană are anumite condiționări psiho-anatomice, dovedite în ceea ce privește satisfacția, plăcerea receptării anumitor stimuli, predispoziții ce nu țin de mediul cultural sau de educație. Culorile complementare, atracția cuvintelor și octavelor în muzică, simetria și repetarea sunt repere universal valabile în acceptarea necondiționată a fenomenului artistic. Simțul estetic poate fi dezvoltat prin cultură, dar ne întrebăm dacă el trebuie să suprime complet înclinațiile naturale spre căutarea plăcerii, spre obținerea satisfacției. Istoria artei din ultimul secol ne demonstrează că toate producțiile artei moderne au rămas exterioare culturilor populare, piața mare a artei de orice gen (sau aceea nu e artă?) fiind dominată de producțiile care satisfac reperele artistice tradiționale.
Dacă arta modernă s-a legitimat prin distrugerea structurilor tradiționale, la rândul său, opera deschisă propune distrugerea barierelor între autor, interpret și spectator, în scopul evident al inventivității totale în actul artistic. Într-un alt sens, acest lucru a fost dorit și de multe ideologii totalitare, firește că nu în direcția frondei artistice. Prin transformarea spectatorilor în interpreți sau a interpreților în autori, se demonstra că nu există de fapt nicio diferență între artiști și restul lumii. În primul rând pentru că o ideologie ce propunea egalitarismul total nu putea accepta segregația presupusă de talentul artistic și nu în ultimul rând pentru că artiștii și creatorii reprezentau în sine o categorie incomodă de subiecți. Astfel, artistul ar fi dispărut din nomenclatorul de profesii. Nici globalizarea capitalistă nu este departe de a utiliza aceste metode, mai puțin pentru corectitudinea politică, dar mai mult pentru un control eficient asupra vânzărilor de „mijloace și produse artistice”.
Deschizând barierele clasice și propunând o abordare complet nouă a fenomenului, revoluția artei a fost cu siguranță un pas uriaș pentru omenire. Însă fundamentele ei, chiar dacă se bazează pe teorii științifice valabile ale relativității și nedeterminării (Einstein, Heisenberg, Schrödinger) sau pe filosofii ce neagă logica și cauzalitatea (Zen), nu au permis un progres real. Nu este vorba doar despre faptul că lipsa unor criterii de evaluare face ca escroci de geniu să facă uluitoare cariere artistice și apoi să recunoască pentru posteritate impostura. Ci, pur și simplu, ignorarea determinărilor umane ale receptorilor, ștergerea diferențelor între creator și receptor și lansarea oricărui demers prin negare nu au dus la apariția unor opere artistice perene, generatoare de direcții în cultura omenirii. Arta (post)modernă este una a experienței, a întâmplării, a clipei și, oricât de interactivă, rămâne, de fapt, a lipsei de implicare. Abandonarea ideii de cultură ce caută să reunească aspirațiile umane într-o spiritualitate comună și transformarea artei într-o experiență personală și egoistă ne pregătesc, probabil, pentru societatea dezumanizată a viitorului.
[1] Umberto Eco – „Opera deschisă”, Editura Paralela 45, Pitești, 2002, pag. 84
[2] O interesantă teorie a etimologiei cuvântului „snob” prezintă filosoful şi eseistul José Ortega Y Gasset: În Anglia, listele cu locuitori indicau, alături de nume, profesia şi rangul fiecăruia. De aceea, lângă numele burghezilor simpli, apărea prescurtarea “s.nob.” – “sine nobilitate” – “fără nobleţe”. Aceasta este originea cuvântului “snob”. (“Revolta maselor”, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2002, pag. 17)
Print