Menestrel, lăutar, rapsod şi lecuitor de suflete

„Mână birjar” şi du-mă „În Arhanghel”, „Vara”, pe „Note de primăvară”, într-un „Car cu flori”, pentru că „Mi-e dor de ea”. Şi „Dorul călător”, face ca „Reîntoarcerea”, precum „Albatrosul ucis”,  să răscolească în „Calvarul unei inime pribegi”.         

„Ce-ar fi” fost dacă „Sara pe deal”, „Când eram mai tânăr”, iar tu, „De-abia plecaseşi”, „Mărie, Mărie”,  „La fereastra cu gutuie”, „Au înnebunit salcâmii”? Poate un  „Vals al rozelor” sau o „Doină”.

În „Octombrie”, „Muge-un cerb”, „Iarna” „Vin colindătorii”, „Primăvara” „Cântă un greier”, într-o „Noapte de vară” „Risipei se dedă florarul” şi „În fiecare zi” „Dansează ursul românesc”.

Eu nu am o muzică preferată. Nu sunt fan. Nu merg la concerte pe stadioane şi nu port tricou cu AC-DC. La Operă ajung rar, ascult din când în când concerte simfonice. Mi se întâmplă să dansez pe ritmuri latino, dau din cap pe hip-hop şi îmi place să valsez. La horă sau sârbă mă împiedic şi stric cheful tuturor. Am, însă, un obicei ciudat. De cincisprezece ani, iubesc arta lui Tudor Gheorghe. Merg la toate concertele, cumpăr CD-uri, îl ascult la căşti pe stradă, îmi supăr vecinii cu decibelii în plus.

Nu ştiu de unde să încep, scriind despre el – de la emoţia cu care transmite fiecare vers şi molipseşte o sală întreagă? Nu. E prea banal. De la dicţia uluitoare cu care dă greutate fiecărei consoane şi rotunjeşte fiecare vocală? Nu. Ar fi prea tehnic. De la gustul estetic rafinat şi cultivat cu care alege poeziile? Nu. Ar fi prea academic. De la umorul sănătos şi firescul dezarmant cu care recită din Sorescu? Nu. E prea evident. De la carisma şi puterea de seducţie cu care hipnotizează o sală întreagă? Nu. E prea mistic. De la discursul atât de pertient, de la patriotismul netrucat, de la dragostea de limba română, de la glas, de la cobză, de la orchestra simfonică, de la Oltenia, de la România? Nu ştiu.

Cred, însă, că dincolo de toate acestea, în culise, stă actorul. Invariabil mă întorc la teatru – din dozarea dramatică precisă a emoţiilor, din alternarea de stări şi din echilibrul fin între „sacru şi profan” – vers şi improvizaţie – vine forţa cathartică a spectacolelor lui Tudor Gheorghe. Sunt sigură că nu mai putem vorbi azi de o purificare prin milă şi teamă ca în solarele amfiteatre greceşti, dar sunt la fel de convinsă că după două ore petrecute într-o sală întunecată, într-un scaun mai mult sau mai puţin comod, avându-l pe scenă, luminat de un reflector, pe Tudor Gheorghe pleci mai om. Pojghiţa de zgură zilnică se crapă, mintea preocupată se destinde, iar sufletul e răsfăţat cum rar mai avem ocazia astăzi. Arta domnului Tudor Gheorghe – pentru că e mai mult de muzică, teatru, vers, interpretare şi educaţie; e o demonstraţie de frumos, o lecţie de normalitate, o clipă de fericire – are efect terapeutic. Fie că asculţi o doină sau un lied, fie că e însoţit de un cor de copii sau de un cvartet de studenţi la teologie, pe versuri de Tudor Arghezi sau Grigore Vieru, recitând din Macedonski sau Sorescu, acompaniat de ţambal sau harpă, sentimentul de desmorţire sufletească e acelaşi.

Te îndrăgosteşti în ritm de tango – „Donna Clara”, în acordurile perioadei interbelice savurezi damful dintr-un Bucureşti pierdut – „Povestea unui pierde vară”, suferi de frigul străinătăţii – „Colindul celui fără de ţară”, plângi de dorul unui frate pe care nici măcar nu-l cunoşti  – „Basarabie, Basarabie”, învârţi o sârbă de pomină – „Mărine, la nunta ta”, zâmbeşti amintindu-ţi de copilărie – „Mama coace pâine” sau poate iubeşti un câine, Fox, – „In memoriam”. Valenţele sufleteşti pe care le atinge acest artist hăruit sunt tristeţile şi bucuriile noastre. Fondul de emoţii ne este comun, indiferent de vârstă, statut social sau grade universitare. În scaunul din sala întunecată, datorită lui Tudor Gheorghe, nu ne mai e frică să plângem, să râdem cu poftă sau să aplaudăm entuziaşti. El ne scapă de snobul din noi şi de teama de a fi umani. Domnii coboară de pe soclu, iar ţăranii nu se ruşinează cu palmele lor tăbăcite. Şi, Doamne, cât de simplu e!

„Risipitorule de frumuseţi”, aici, „La margine de imperii”, unde ai pornit „În căutarea dorului pierdut”, nu a fost „Degeaba…”. „Mie-mi pasă”!