Cortina se ridică. Scena este încă în semi-întuneric. Un bărbat slăbuț, îmbrăcat într-un costum de culoare deschisă, se apropie ezitând de o masă pe care se află o mașină veche de scris. Ia o foaie de hârtie și începe să bată la mașină. Literele devin vizibile, una câte una, pe un ecran video: MEPHISTO. Jocul diabolic de putere este pus în mișcare.
Mephisto este povestea actorului german Hendrik Höfgen care începe o carieră de succes tocmai atunci când Partidul Național Socialist ajunge la putere. Pe drumul gloriei își neagă trecutul, își trădează prietenii și încetul cu încetul se închină puterii naziste. Publicat în 1936, romanul omonim al lui Klaus Mann a devenit celebru mai târziu, prin ecranizarea din 1981. Pelicula regizată de István Szabó, ce a primit Oscarul pentru cel mai bun film străin, l-a avut pe Klaus Maria Brandauer în rolul principal. Când a scris romanul în exil, Klaus Mann era indignat de politica țării sale native, dar se simțea și ofensat personal. În spatele personajului Hendrik Höfgen se afla, de fapt, Gustaf Gründgens, fostul cumnat al lui Klaus Mann și regizor al uneia dintre piesele sale, protejatul lui Hermann Göring (comandantul-șef al forțelor aeriene germane Luftwaffe) și al soției acestuia Emmy.
Adaptarea scenică a romanului, realizată de regizorul Bastian Kraft (cunoscut publicului român cu spectacolul Portretul lui Dorian Gray, prezentat la Festivalul Internațional de Teatru de la Sibiu în anul 2011) propune o nouă viziune: Klaus Mann este pus pe picior de egalitate cu protagonistul său Hendrik Höfgen. Ambii se luptă pentru recunoaștere. Kraft este interesat de relația dintre actor și scriitor, astfel încât în montarea sa îl aduce în scenă și pe cel din urmă, conferindu-i rolul de povestitor.
Doi actori de mare clasă ai celui mai însemnat teatru vienez se află astfel în centrul poveștii ce se derulează pe scena principală a Burgtheater. Încă de la prima sa apariție, Nicholas Ofczarek (alias Hendrik Höfgen) este un star în toată regula, cu o prezență scenică de excepție și o voce pe măsură. Orgolios, părând teribil de sigur pe sine, poartă la început masca lui Mephisto, așa cum o știm din film: sprâncene negre subțiri, arcuite ascendent pe fața vopsită în alb. Pe cap are o tichie de bufon. Ofczarek se transformă treptat. Masca albă devine fața unui clovn trist, cu buzele vopsite într-un roșu strident. Asemeni unui personaj dintr-un film științifico-fantastic, ia forma unui diavol în costum de latex, pentru ca apoi să fie atârnat de Göring de un ham și să acționeze frânghiile precum o marionetă.
Este un rol ofertant, în care Ofczarek este deosebit de convingător, demonstrând încă o dată măiestria în arta transformării pe care o posedă de minune. Pe de altă parte, Fabian Krüger, interpretul lui Klaus Mann, se preface dintr-un bărbat timid și timorat într-un adevărat rival al lui Höfgen (în realitate, scriitorul a fost dependent de droguri și a sfârșit prin a se sinucide). Savuroasă este scena în care cei doi, rămași în chiloți, cu pantalonii lăsați în vine, meditează asupra riscului de a se afla în luminile rampei, dar și a satisfacerii dorinței de vizibilitate prin scris. Povestea plină de perfidie și falsitate ia forma unei farse. Pentru a-și urma cariera de actor și mai apoi de director al Teatrului de Stat German, Höfgen se arată lingușitor și slugarnic față de actrița Lotte Lindenthal (alias Emmy Göring), pe care la început o numise „o vacă idioatăˮ.
Bastian Kraft respectă cu sfințenie structura romanului, povestind pas cu pas ascensiunea și apoi căderea lui Höfgen. Chiar și homosexualitatea lui Gründgens este prezentată în detaliu în adaptarea sa scenică – în carte aceasta era suprimată, protagonistul lui Klaus Mann avea o relație sexuală sado-masochistă cu o dansatoare de culoare.
Dar starul absolut al serii este banda transportoare imensă din mijlocul scenei pe care se derulează povestea. Pe această mașinărie proiectată de scenograful Peter Baur pășește la început Höfgen țanțos și sigur de sine. Exuberanța anilor ’20, trecerea relativ bruscă de la etichetă la libertatea moravurilor este înfățișată sugestiv pe „podiumul deșertăciunilorˮ. Și tineretul nazist defilează pe bandă, ca pe un catwalk, cu steaguri roșii, printre semne unghiulare ce amintesc de svastică. Imaginile sunt uluitoare. Cu atât mai mult cu cât banda rulantă este flancată de patru panouri video rotitoare uriașe, ce se înalță până în tavan, pe care sunt proiectate prim-planurile chipurilor lui Höfgen sau al lui Emmy Göring.
Odată cu evoluția poveștii, mecanismul este acționat hidraulic, astfel încât se înclină într-un unghi ascuțit, îngreunând din ce în ce mai mult ascensiunea lui Höfgen. Rotația turnantei teatrului – la rândul ei, și aceasta se mișcă – o dezvăluie pe baterista Judith Schwarz care asigură acompaniamentul ritmic al serii la instrumente de percuție. Universul sonor foarte sugestiv este completat și de o suită de intervenții vocale reușite ale lui Sylvie Rohrer (interpreta actriței evreice Dora Martin). În final, suprafețele ecranelor se transformă în oglinzi, în care publicul se privește pe sine însuși. Iar în mijlocul său se află interpretul lui Hermann Göring care conduce spectacolul în mod demonic din loja centrală a Burgtheater.
Montarea lui Bastian Kraft creionează magistral portretul unui om corupt de putere, de dragul carierei și al vanității, și evidențiază, de asemenea, relația dintre doi bărbați care nu se pot decide dacă sunt concurenți sau prieteni. Mai mult, acest Mephisto de la Burgtheater lansează un avertisment îngrijorător cu privire la evoluția actuală din lume.
Print