Meryl Streep: „Nu vreau să conteze deloc că îmbătrânesc”

Meryl Streep, American actress born in Summit, New Jersey, who has starred and acted in many award-winning films.   (Photo by Evening Standard/Getty Images)

Totul se știe, totul s-a spus și totul s-a scris despre Meryl Streep. Totul pare transparent, simplitatea discursului ei public dezarmează, așa cum dezarmează subtilitatea discursului artistic, început pe scenă sub auspicii bune, continuat pe platoul de filmare sub auspicii excepționale. Și totuși, dacă totul e atât de limpede, atât de transparent, atât de luminos, atât de coerent în traseul ei, cine e de fapt Meryl Streep?

O actriță fabuloasă, care, spunea cândva criticul de film Alex. Leo Șerban, „ar putea juca, la fel de bine, o orhidee și un revolver”. O actriță care se apropie senină de șaptezeci de ani și privește în urmă fără mânie și înainte fără frică.

Până în viitorul acela mereu înaintea noastră, ficțiune care înspăimântă și fascinează, preferă cu înțelepciune prezentul. Luna aceasta Meryl Streep este președinta juriului de la Festivalul Internațional de Film de la Berlin, care se va desfășura în perioada 11-21 februarie și unde artista va susține și un workshop de o zi pentru artiștii tineri, artiști care au crescut cu filmele ei. Nu însă și cu spectacolele ei de teatru, căci, și în cazul acesta, teatrul a fost începutul.

Atunci proaspăta absolventă a Facultății de Actorie de la Yale University, care se întreținuse și lucrând ca chelneriță în studenție, după ce debutase la liceu, ca actriță, făcând pe domnișoara Julia a lui Strindberg și plăcându-i „să se fâțâie” în fața camerelor de luat vederi, a făcut teatru câțiva ani, a fost remarcată, a învățat, a luptat și apoi a plecat. Unul dintre cele câteva spectacole din anii de început a fost „Livada de vișini” de A.P. Cehov, montată în 1977 de Andrei Șerban la Lincoln Center for the Performing Arts, spectacol nominalizat la Premiile Tony. „Cu o zi înainte de începutul repetițiilor am aflat că tânăra Meryl Streep, abia ieșită de pe băncile școlii de teatru de la Yale, dar deja vânată de rechinii din Hollywood, refuzase un prim rol de film ca s-o poată juca pe Duniașa în Livada…, căci murea să fie pe scenă alături de Irene Worth, de la care voia să fure secretele meseriei”, scria regizorul român în autobiografia publicată în anul 2006.

Tot în 1977, după câțiva ani de teatru la New York, Meryl Streep debutase în film cu rolul din „Julia” de Fred Zinnemann, precum și în filmul de televiziune. Hotărâtă, și totuși plină de îndoieli, cameleonică, interesată de rolurile mici, pe care să le transforme în capodopere, artă prin și pentru care va deveni celebră, artista trăia un început intens și un sfârșit tragic. Viața actorului și producătorului John Cazale, de trei ani partenerul ei de viață, se sfârșea. Și, odată cu ea, se sfârșea și o parte din Meryl Streep. În treacăt fie spus, întrebată peste zeci de ani, cum a reușit să treacă peste suferința răspundea: „N-am reușit să trec peste. Nu am vrut să trec peste. Doar am învățat să trăiesc cu ea.”

Așa cum avea să învețe cum sunt oamenii și măștile lor, cum se face filmul, cum e de fapt celebritatea. Renumele internațional pe care avea să-l dobândească grație unor calități actoricești ieșite din comun, dar și unui caracter bine modelat și unei tenacități de invidiat, venite dintr-un echilibru real, n-o va perverti niciodată. De zeci de ani, după zeci de filme și premii, Meryl Streep rămâne departe de efectele vulgare ale notorietății. „Celebritatea m-a învățat să mă ascund, iar actoria mi-a deschis sufletul”, spune actrița cu trei Oscaruri, nouăsprezece nominalizări la Oscar și nenumărate ale premii, printre care Globul de Aur.

Vor trece peste douăzeci de ani până când se va întoarce pe o scenă de teatru, la Public Theater din New York, locul debutului, și va juca în „Pescărușul”, iar peste câțiva ani, în 2006, într-o montare „Mutter Courage” de Bertolt Brecht.

Într-o carieră de patruzeci de ani, care începea cu adevărat când Robert de Niro o vedea în „Livada de vișini” a lui Andrei Șerban (unde ajunsese pentru că o impresionase nespus „Trilogia antică” montată de regizorul român) și o cerea pentru un rol mic, în același interesant an 1978, Meryl Streep nu a pierdut timpul. A jucat și a călătorit mult, s-a căsătorit, tot în 1987, cu sculptorul Don Gummer, tatăl celor patru copii ai ei, a făcut tot ce se poate face în film și încă ceva în plus.

În primul rând, a trebuit să se accepte pe sine, ceea ce nu e deloc ușor, cum a recunoscut senină peste zeci de ani, când era deja actrița nespus de admirată pentru capacitatea ei de a da un fior straniu oricărei partituri, de a construi din nuanțe în fața camerei de luat vederi, de a compune personaje atât de diferite între ele, de a vorbi în fel și chip. N-a uitat niciodată că, la audiția pentru „King Kong” i s-a spus că e „prea urâtă” ca să primească rolul. Întâmplarea a povestit-o, oarecum, amuzată peste ani, în sprijinul ideii că trebuie să-ți urmezi visul cu orice preț.

La început reticentă față de Hollywood, s-a lăsat tentată și a pornit în marea aventură. După „The Deer Hunter”, unde rolul ei mic i se datorase lui Robert de Niro, a urmat „Kramer contra Kramer”, actrița a luat și un Oscar, și un Glob de Aur pentru Cea mai bună actriță în rol principal, apoi rolurile și distincțiile nu s-au mai oprit. „Cameleonul”, cum i-a spus un critic și cum i se va spune multă vreme, era deja star în anii ’80 și avea să fie considerată cea mai bună actriță a generației ei. „Iubita locotenentului francez”, „Alegerea Sophiei” (unde rolul ei fusese scris pentru Ursula Andress, dar Streep nu s-a lăsat până nu l-a convins pe regizorul Alan J. Pakula să joace ea) și mai ales „Out of Africa” au dat lumii o actriță de forță. Regizorul Sydney Pollack s-a lăsat cucerit de directețea și de franchețea artistei care juca un rol menit tot altcuiva (lui Jane Fonda, se pare). Calitățile neîntrecute ale vorbirii, o sinceritate pe care, ca actor, reușești s-o folosești deplin la maturitate și dorința insațiabilă de a trăi alte vieți îi asigurau deja nominalizări peste nominalizări, premii peste premii. Meryl Streep fascina și nu avea să se mai oprească.

„Toți oamenii sunt interesanți. Toți oamenii au ceva neașteptat de oferit, iar actoria trebuie să scoată la suprafață acel ceva din fiecare. Iar în actorie unul dintre lucrurile esențiale e curiozitatea. Sunt atât de curioasă, că devin aproape băgăcioasă. Asta înseamnă că vrei să devorezi vieți. Că abia aștepți să te încalți cu pantofii altcuiva, să-i porți hainele și el/ ea să devină o parte din tine. Toți oamenii au mister și când joci un personaj sondezi misterul până când ți se dezvăluie tot”, spunea.

Dar misterele personajelor ei nu se dezvăluie niciodată până la capăt, enigmaticul planează asupra rolurilor, răspunsurile nu se livrează mai niciodată automat și asta și datorită unei științe despre care actrița nu vorbește aproape niciodată. Deloc teoretizantă, rezervată față de cuvintele mari, mai degrabă laconică și mai mereu însoțită de umor. Pentru că nu se joacă niciodată pe ea însăși, spuneau criticii vremii, mereu exigentă cu ea însăși, Meryl Streep a pășit sigur pe drumul ei spectaculos în cinema. „Filmul operează în planul visurilor, plan în care te visezi pe tine însuți” – așa crede actrița, care pare să nu fi făcut altceva decât să fi urmat drumul care i-a oferit senzații tari și descoperiri minunate sau deprimante despre ființele umane, al căror mare dar este, crede ea, empatia.

Marile reușite care au urmat – „Podurile din Madison County”, „Casa spiritelor”, „Hoțul de orhidee”, „Doamna de fier” etc. etc. etc. – i-au consolidat și statutul în lumea filmului, și credința în lucrurile acelea inexplicabile cum sunt optimismul și speranța. Fără să nutrească vreo credință religioasă, fără să-și mărturisească spaimele și fără să aibă nevoie de consolare pentru trecerea timpului, cea mai mare actriță din lume – cum i s-a spus adesea – merge mai departe cu convingerea că trăim într-o lume a contrariilor, drept care trebuie să ne evităm semenii inflexibili, pentru care viața e ori în alb, ori în negru. „Formula fericirii și a succesului e să fii tu însuți în cel mai viu mod posibil”, tot repetă Meryl Streep, care a inițiat mai mult fapte caritabile, s-a implicat în cauze feministe etc.

„Îmi place cine sunt acum. Altora însă poate că nu le place. Eu mă simt bine. Nu vreau să conteze deloc că îmbătrânesc”, mărturisește actrița într-una dintre puținele confesiuni publice pe care le-a făcut. Departe de viața spumoasă de la Hollywood, departe de orice mondenități, respirând aerul benefic al vieții de familie, privește înainte cu echilibru, înțelepciune și umor. Nimic fatalist în ce face și ce spune, nimic ezoteric, nimic trivial – echilibrul o definește și o susține, departe de excesele prescrise în viziune romantică asupra actorului și a actoriei, o profesie pentru care nu există cu adevărat metode, crede Meryl Streep, mărturisind cu modestie că… nu știe mare lucru despre asta.

Print

2 Comentarii

  1. Violeta 02/02/2016

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.