Ruxandra Ştefan, Teatrologie, Anul II
Vă propunem, începând din acest număr, o secţiune specială, dedicată lucrărilor studenţilor teatrologi de la UNATC Bucureşti.
Antoine de Saint-Exupéry spunea în Citadela: „… plictiseala îţi vine din infirmitatea sufletului tău, care nu ştie să citească nici o imagine dincolo de materiale.” Cred că rândurile de mai sus exprimă situaţia creată în spectacolul Meşteşugul vieţii de Hanoch Levin, în regia lui Felix Alexa, la Teatrul Bulandra, Sala „Liviu Ciulei”.
Doi soţi, care sunt împreună de peste 30 de ani, au uitat să se privească dincolo de aspectul fizic şi dincolo de obişnuinţă. Yona Popoh vrea să o părăsească pe Leviva. Motivul: ea şi-a pierdut feminitatea… atât pe cea fizică, cât şi pe cea comportamentală – acel entuziasm, aproape copilăresc, care iese la iveală cu precădere lângă bărbatul iubit. Dar, dacă ea şi-a pierdut feminitatea, nici el nu este mai prejos. Masculinitatea lui nu mai este decât o umbră – un amalgam de reacţii violente, lăsate să iasă din sacul cu nemulţumiri. Impulsivitatea este o caracteristică a masculinităţii, dar ea devine de cele mai multe ori puerilă, atunci când nu are intenţie. Yona vrea să plece, dar unde? Obişnuinţa te face să nu mai vezi alte opţiuni, dar tot ea te învaţă că ce ai deja este tot ce îţi doreşti, de fapt.
Decorul aminteşte de schiţele în perspectivă de pe hârtia unui scenograf. Nina Brumuşilă a creat un spaţiu gol, delimitat. Dulapul, frigiderul, noptiera toate sunt înglobate aproape pe de-a-ntregul în pereţii cu urme de tapet. Cele două paturi ale soţilor se află în mijlocul scenei, sub lumina rece, albă a becului din tavan. Sunt ca la un interogatoriu. Au paturile lipite, fiecare pe al lui – imagine concretă a singurătăţii în doi. Bărbatul se revoltă, femeia se umileşte, pentru a ajunge amândoi la concluzia că dragostea încă există. Scena tangoului este o reminescenţă a pasiunii – mai mult un dans al sufletelor lor, încă tinere, decât un dans al trupurilor. Trupurile sunt sleite de putere, aşa cum vedem în scena de dragoste de un comic tragic.
Întreaga montare se bazează pe forţa ironiei de a revitaliza spaţiile anoste. În acest sens au fost introduse cântecele Adei Milea. Ele funţionează ca un comentariu al trăirilor personajelor. Pentru câteva clipe, Leviva şi Yona sunt puşi în stand-by. Li se dă timp să îşi rememoreze viaţa, să-şi recunoască greşelile, să înveţe că tăcerea nu înseamnă neapărat absenţa dragostei. Tot Saint-Exupéry spunea, în aceeaşi carte, că „iubirea este înainte de toate, ascultare în tăcere. A iubi înseamnă a contempla”.
Dana Dogaru şi Răzvan Vasilescu dozează cu pricepere trecerile de la revoltă la renunţare. Astfel, personajele lor au două vârste. Între tinereţea şi bătrâneţea de acum sunt 30 de ani de căsnicie, ani ce par asemenea unei găuri negre care a înghiţit mult din suflul vital al fiecăruia. Nu aflăm istoria lor, cu excepţia câtorva evenimente generale. De aceea ai senzaţia că cele două personaje au aterizat direct în bătrâneţe, că timpul petrecut împreună s-a şters asemenea modelelor de pe pereţi, că din camera lor nu se mai poate ieşi sau cel puţin ei doi nu mai pot ieşi.
Gunkel, vecinul care suferă de singurătate, vine în vizită în toiul nopţii pentru că vede lumina aprinsă. În curând, înţelege că lucrurile nu sunt aşa de roz cum şi-a imaginat, nici în doi. Rolul interpretat de Dan Aştilean poate avea şi sensul de trimis al sorţii, care trebuie să raporteze de la faţa locului pe ce treaptă de evoluţie se află relaţia dintre cei doi soţi. Îşi face loc în pat între ei doi – situaţia este comică – dar, la scurt timp după plecarea vecinului, Yona moare. Adevărul este că el era cel care voia, încă de la început, să o părăsească pe Leviva. Dacă atâta timp cât a fost în viaţă, ea nu l-a lăsat să plece, acum nu îl va lăsa să plece singur.
Fiecare personaj are ploaia lui – tristeţea lui –, pe care o contemplează de la fereastră. Atmosfera este apăsătoare, dar este revigorată de jocul actorilor şi de songuri. După moarte, cele două personaje îşi doresc ca un autor să scrie despre viaţa lor, aşa anostă cum a fost ea. Nu sunt conştiente de statul lor de personaj şi speră, ca noi toţi, că vor rămâne în amintirea cuiva. Scena aminteşte de ideea că un om moare de tot abia atunci când a murit ultima persoană care l-a cunoscut. Aşa se explică de ce personajele din piese nu mor niciodată: pentru că se nasc mereu alţi şi alţi oameni, care fac cunoştiinţă cu ele.
Despre viaţa Levivei şi a lui Yona se puteau spune multe… nu s-au spus pentru că nu au mai contat, atunci când dramaturgul a înţeles că despre viaţă se pot spune multe…, dar mai ales că ea grăbeşte înspre moarte.
Print