Cristian Opriş
“Cronicar de ocazie” este o rubrică deschisă tuturor opiniilor cititorilor noştri. Le mulţumim pentru texte şi, la sfârşitul lunii, premiem cea mai frumoasă dintre cronici cu o carte din colecţia Yorick de la Editura Nemira.
Deşi un spectacol cu al cărui titlu m-am confruntat în diverse ipostaze, prezent şi în cadrul celei mai recente ediţii a Festivalului Internaţional de Teatru de la Sibiu, am reuşit să văd “Metoda”, spectacol montat în premieră la Teatrul Nottara după un text de Jordi Galcerán, joi, 3 noiembrie, datorită selecţionării lui în FNT.
”Metoda Gronholm”, metoda folosită cu precădere în Statele Unite presupune un interviu neconvenţional. În absenţa unui intervievator în carne şi oase, candidaţii sunt nevoiţi să îndeplinească o serie de sarcini care le sunt comunicate prin intermediul unui calculator sau, chiar prin intermediul plicurilor, cum se întâmplă în cazul de faţă, conştienţi fiind de faptul că fiecare reacţie a lor este monitorizată. Mai mult, candidaţilor le este adus la cunoştinţă faptul că unul dintre ei trebuie eliminat, aşa încât ceilalţi trei sunt nevoiţi să-l descopere şi să-l elimine. Candidaţii nu au nici cea mai vagă idee despre ce anume ar putea urmări posibilul intervievator aflat în spatele camerelor de supraveghere, motiv pentru care, pe rând, cei prezenţi emit fel şi fel de variante posibile ale motivului pentru care se află acolo, respectiv soluţii la problemele date.
Nimic neobişnuit până aici. Asta dacă nu ne gândim la zecile de filme cu un parcurs similar în care, diferitelor personaje, puse în situaţii limită, li se testează tot felul de calităţi şi defecte. Numai că în ceea ce priveste METODA, nu putem vorbi nici măcar de o situaţie limită. Un interviu care reuşeşte să nu fie banal numai prin felul prin care se desfăşoară, fiecare dintre candidaţi putând părăsi sala oricând doresc. Aşadar, nefiind captivi, nefiind forţaţi în niciun fel, exceptând poate propriul orgoliu.
Probabil cel mai bun exemplu, Exam, film apărut în 2009 în regia lui Stuart Hazeldine urmăreşte o traiectorie identică, şi aici fiind vorba tot de un astfel de interviu. Totuşi, filmul reuşeşte nu numai prin neconvenţionalul interviului, ci şi prin probele date, mult mai serioase şi mai palpitante. Exceptând cele câteva momente uşor-umoristice şi proiectarea fiecărui personaj în celălalt, astfel încât, treptat, se ajunge la un oarecare adevăr despre fiecare dintre protagonişti (fapt oricum previzibil), Metoda nu câştigă teren aproape prin nimic. Exceptând, poate, momentul de intensitate de la final, într-adevăr reuşit, spectacolul lui Theodor Cristian Popescu nu poate să fie decât, pe alocuri, amuzant. Dă senzaţia, mai degrabă, a unui spectacol montat, adresat persoanelor care nu ajung în sala de teatru decât datorită unei întâmplări sau chiar a unui accident. A unui spectacol despre corporaţii, adresat literalmente celor care le slujesc. Acoperă deci un target destul de mic, nereuşind, în acest caz, nici să înspăimânte, nici să amuze întru totul.
Print