A debutat, dacă putem spune așa, de mult, încă de pe vremea când era elev la Liceul Gheorghe Lazăr din București. A scris un scenariu, care a avut și el o mică poveste… pe care prea puțini o știu de la autorul însuși. De publicat, a publicat destul, de fapt, dar numai acum câteva luni a ajuns în atenția publicului larg, grație unei volum de amintiri despre Vama Veche.
Vorbesc despre Cristian Pepino, fără îndoială cel mai cunoscut regizor de teatru de animație de la noi. Mai nou, ca memorialist deloc obsedat de breasla din care face parte, ajunge la cititorii de la noi cu o carte cuceritoare prin simplitatea și directețea ei, o mărturie despre un timp, un loc și un spirit, o confesiune cât se poate de terre-à-terre despre libertate sub comunism, despre starea aceea de grație care precedă maturitatea și despre câteva alte lucruri. Entuziasmul de vară – volumul a apărut la începutul acestei veri – al comentatorilor a trecut odată cu lansările estivale, mai mult sau mai puțin formale, vorbele s-au risipit pe undele sonore, nu și în paginile revistelor și ziarelor, atâtea câte au mai rămas, „Cartea de la Vama Veche“, publucată la Editura Humanitas, a rămas în rafturile librăriilor și, sunt sigură, în câteva geamantane și rucsacuri de oameni ocupați, care poate au petrecut măcar câteva zile de vară la Vama Veche.
Da, o mulțime de corporatiști și alți angajați comme il faut se simt flower power dacă ajung acolo, în acest loc care le crește, previzibil, stima de sine, acest loc în care autorul volumului n-a mai călcat de vreo cincisprezece ani. De-acum loc al memoriei, paradis pierdut, Vama Veche din cartea lui Pepino nu seamănă deloc cu Vama Veche a corporatiștilor dornici de evadare. Și nu datorită/ din cauza ficțiunii, la care autorul nu pare să apeleze – atât cât ne putem încrede într-un diarist –, ci datorită/ din cauza celor care fac prezentul.
Aura boemă a locului, înduioșătoare de fapt în simplitatea ei, în franchețea ei care scuză aproape orice, rezistă în toate paginile și printre rânduri. Sfânta naivitate a tinereții, sfânta sărăcie a liceanului/ studentului care-l citește pe Huxley în plin comunism, sfânta simplitate a țăranului analfabet care-și închiriază casa de la malul mării unor studenți înfometați, cu toții înzestrați cu salvatorul simț al umorului, însoțesc personajele tratate cu atâta înțelege de memorialist – bieți tineri în căutare de plăceri de fapt nevinovate, bieți hedoniști, temperat teribiliști, bieți feți-frumoși și biete ilene cosânzene – și fac parte din portretul artistului de la Vama Veche, Doimai (așa preferă Cristian Pepino să scrie numele localității) și Mamaia-sat, fiecare dintre aceste locuri având parte de câte o secțiune în volum. Figurile care se perindă prin soarele arzător de la mare, în timpuri în mai multe feluri sălbatice, poartă nume ca Valeriu Moisescu, Silviu Purcărete, Ioana Crăciunescu, Alexandru Tocilescu etc. În lumina trecutului de pe plajă, portretul artistului nu are nimic eroic, nimic dramatic, nimic tensionat. Dimpotrivă. Luat à la légère, artistul este trăitorul unor veri de o neverosimilă frumusețe, iubitor de poezie, bârfă, singurătate, gașcă, rebel domol, liniștit că are, cumva, lumea la picioare.
Nu e loc în paginile din „Cartea de la Vama Veche“, în care chiar se aude marea ca în scoica pe care o duci la ureche, pentru dilemele și frământările artistului. Cristian Pepino scrie delectându-se despre oameni aflați la o vârstă de aur, nu despre artiști pradă obsesiilor, despre oameni în căutare de o masă caldă și o gazdă ieftină, nu despre intelectuali frământați de sensul vieții și soarta omenirii. La pescuit, la restaurant, la plajă sau în curtea gazdei, la grătar, protagoniștii aproape invariabil veseli ai amintirilor lui Cristian Pepino fac din sfidare – sfidarea aproape inofensivă, de cele mai multe ori – un mod de viață, unul ieșit din timp, dintr-un timp totalitar. Scriind cu plăcere, recreând sugestiv locuri și creionând mici portrete din câteva tușe, întotdeauna cu simțul umorului, departe de nostalgia ce idealizează trecutul, memorialistul pune în fața cititorului un omenesc ce lasă loc de speranță, reconstituind o atmosferă a începuturilor și un timp al evadării.
În acest timp cititorul poate trage cu ochiul, curios să descopere cum era acum câteva decenii Vama Veche și de unde aura care o înconjoară. Episoade mai mari și mai mici se succed într-un ritm tihnit, în ordinea în care amintirea le scoate la suprafață. Istoria mică se scrie cu ironie și duioșie și „Cartea de la Vama Veche“, un succes pentru Cristian Pepino, își așteaptă cititorii să o descopere, invitându-i la o scurtă călătorie în timp, sub soarele dobrogean, într-o vacanță dintr-un loc dispărut, deși există mai departe.
Print