Michael Caine: Urmăriți-vă visul ca pe o pradă și, chiar dacă nu-l prindeți, o să vă bucurați de vânătoare

Nici gând ca oamenii de film să prefere „divele”, o spune răspicat în cartea, a treia, pe care se pregătește s-o publice, Michael Caine. Lor le plac actorii care nu întârzie, care își știu replicile și glumesc pe platou. „Cum mi-a zis Frank Sinatra odată, când mă plângeam că se țin după mine turiști cu aparate de fotografiat, <Există ceva mai rău decât oameni care te roagă să facă o fotografie cu tine: să nu te roage nimeni să facă o fotografie cu tine>. Oscar Wilde ar fi fost de acord, cred. Așa că, dacă mă vedeți prin preajmă, îndrăzniți! Veniți și rugați-mă să facem un selfie!”

Firescul este de ocolit și de neînlocuit oriunde și oricând. Ca să ajungi la el, trebuie, evident, să te scuturi de balast. Și, la fel de evident, unii reușesc, alții nu. Acestea sunt câteva dintre convingerile simple, pentru unii chiar simpliste, ale lui Michael Caine, icon al artelor britanice din ultimele decenii. Deși l-a pus să sară obstacole, destinul a fost generos cu el, iar el, la rândul lui, a fost generos cu destinul: a căutat, s-a luptat, a învins. Simplu! „Oamenii sunt ca vinul”, spunea Papa Ioan Paul al II-lea. „Pe măsură ce trece timpul, unii se fac mai buni, iar ceilalți se fac oțet.” Și cert este că actorul britanic pe care îl știm din atâtea filme nu s-a făcut deloc oțet. Acum, când spune cu seninătate că zilele îi sunt numărate, are câteva certitudini.

Una dintre ele e mărturisită, pe ton concluziv, în următorul său volum de memorii: „Sunt incredibil de norocos. Visele mele aparent imposibile au devenit realitate. Am făcut tot ce am vrut, am fost peste tot unde am vrut să mă duc și am cunoscut pe oricine am vrut să cunosc. Dar, și dacă n-aș fi avut noroc, tot aș fi mers mai departe, tot aș fi făcut ce-mi place și m-aș fi străduit să fac cât mai bine. Dacă aș putea să vă dau un sfat, iată care ar fi: aflați ce vă place și faceți cât mai bine acel lucru! Urmăriți-vă visul ca pe o pradă și, chiar dacă nu-l prindeți, o să vă bucurați de vânătoare. Restul ține de noroc, de timing și de Dumnezeu: chiar dacă nu crezi în el, el crede în tine. Când toate astea se termină, când apare o greutate, trebuie să profitați de ea.”

Sună, e drept, motivațional, sună, e drept, a „gândire pozitivă”, sună, e drept, a înțelepciune populară. Doar că în spatele acestei „descoperi” stă o întreagă viață, petrecută mai mult pe platoul de filmare și mai puțin pe scenă. O viață ca un zbor sigur, fără turbulențe majore, viața unui profesionist de cursă lungă, care are și răbdare, și putere.

Viața aceasta de actor care avea să câștige consacrare, popularitate, premii – în ce ordine doriți –, care avea să se impună prin roluri ample, dar și prin roluri mai mici, dar ofertante, arată ca un lung șir de momente fericite, dar nu stă sub semnul siguranței și al previzibilului. De altfel, nici nu ar avea cum. Viața aceasta de artist, cu anii lui de boemie, cu prieteniile și singurătățile lui, cu bucuriile și chinurile lui, l-a dus cu bine la destinație, neuitînd însă că plăcerea nu e atât destinația, cât drumul. Cerebral, calm, încrezător, actorul Michael Caine a putut să scape într-o clipă și de o dependență chinuitoare. Clipa aceea, survenită la vârsta a treia, o povestește în volumul gata să apară: „În 2003, chiar înainte să împlinesc șaptezeci de ani, mă uitam la televizor, cu trabucul în mână  (singur în biroul meu, căci ceilalți din familie nu puteau suporta mirosul). Și uite că apare Hurricane Higgins, jucătorul de snooker, și vorbește printr-un aparat absolut îngrozitor, într-un spot împotriva fumatului. Avea cancer la gât. Mi-am lăsat trabucul în scrumieră și de atunci n-am mai fumat. Mulțumesc, Tony, mulțumesc, Yul, mulțumesc, Hurricane.”

Așadar, cinci decenii de roluri, peste o sută de filme, cu luminile strălucitoare de la Hollywood, două Oscaruri, rangul de cavaler. Un englez născut în clasa muncitoare, care a trecut prin vremuri grele și și-a întors soarta de partea lui, s-a făcut iubit în țara natală, pe care însă, la un moment dat, n-a ezitat s-o părăsească.

Maurice Micklewhite devine Michael Caine

Povestea lui începe în 1933, când se naște într-o familie londoneză oarecare. Nu departe de cea de tip dickensian, copilăria nu e deloc un episod remarcabil: nesiguranță, sărăcie, o sănătate șubredă și, de la o vreme, filmele văzute la cinematograf. Războiul, absența tatălui, fuga de bombardament se adaugă, și ele, la acest tablou cunoscut. Nici adolescența nu excelează decât în tonuri cenușii pentru un băiat care, în timpul în care nu muncește, citește despre actori și se visează, cum altfel?, erou. Baschet, actorie, un club de teatru, o iubire de început, contactul cu filmul documentar urmează în curând.

În 1949, după ce se angajează la Peak Films, o companie de filme de promovare a Londrei turistice, se înrolează în armată, de unde se întoarce traumatizat peste trei ani, visând mai departe să se facă actor. Devine regizor tehnic la o trupă din provincie, dar, diagnosticat cu o formă de malarie, trebuie să se întoarcă în capitală, unde primește un rol după o audiție, se îndrăgostește de o actriță aspirantă și se hotărăște să meargă pe acest drum. Drumul îl poartă la Paris, iar la întoarcere îi oferă un rol în „A Hill in Korea”. Nu trece mult și-și schimbă numele: Maurice Joseph Micklewhite, numele său adevărat, devine Michael Caine după ce vede pe stradă afișul la „The Caine Mutiny” cu Humphrey Bogart.

Viața după „Alfie”

Din 1966, când primește direct o nominalizare la Oscar pentru rolul din „Alfie”, prin care se dezvăluie un actor de forță jucând un cinic candid din anii ’60. Filmul s-a bucurat de mare succes și el a fost, de fapt, actul de naștere a unui artist care avea să urce din ce în ce mai sus. Grație unei voci remarcabile, ajutate de un accent special, în câțiva ani deja celebru, mizând mereu pe măsură și pe o ironie dintre cele mai fine, Michael Caine își arată calitățile în nenumărate roluri, mai mari și mai mici. „Jaf în stil italian”, regizat de Peter Collison, și „Zulu”, cu o poveste puternică, sunt două pelicule în care a făcut roluri ce au rămas în istoria cinemaului.

Așa începe și legătura cu Hollywoodul, printr-un contract cu 20th Century Fox, iar consacrarea aduce și luxul de a-și alege singur proiectele, printre care „Bătălia pentru Anglia”, filmul lui Guy Hamilton, sau „Omul care voia să fie rege”, regizat de John Huston, în care joacă împreună cu prietenul său, Sean Connery.

În filmografia lui sunt incluse, să nu uităm, și destule filme mediocre, făcute înainte să câștige primul premiu Oscar pentru Cel mai bun actor în rol secundar 1986, pentru „Hannah și surorile ei”, în regia lui Woody Allan,  distincție pe care o va obține din nou, în anul 2000, pentru „Legea Pământului/The Cider House Rules”, filmul lui Lasse Hallström. Mai devreme, în 1983, triumfase în „Meditațiile Ritei/Educating Rita”, regizat de Lewis Gilbert, pentru care fusese recompensat cu Globul de Aur pentru Cel mai bun actor, și cu un BAFTA. Ajuns în cel mai înalt vârf din domeniul lui, băiatul din clasa muncitoare, deja prieten cu John Lennon, explica: „Sunt legat de John pentru că amândoi veneam din clasa muncitoare și aveam simțul umorului. Ne prefăceam că nu suntem cine credeau oamenii că suntem!”

Doar în treacăt fie spus, punctele de vedere despre probleme sociale și vederile politice și le-a exprimat, în decursul timpului, de mai multe ori. La sfârșitul anilor ’70, de exemplu, a plecat în SUA ca să scape de sistemul de impozitare impus de guvernul laburist și s-a întors în orașul natal peste aproape zece ani, când a venit la putere guvernul conservator al lui Margaret Thatcher: „Mi-am dat seama că nu e o țară socialistă, e o țară comunistă fără un dictator, prin urmare am plecat defintiv. Dar a venit Maggie Thatcher și a rezolvat problema impozitului, așa că, până la urmă, știi că trebuie să-l plătești. Ce să fac? Să nu plătesc impozit, să umblu cu Rolls-Royce-ul, în timp ce pe stradă cerșesc ologi, cum vezi în anumite țări?”

„Să mergi mai departe e singura victorie”

Viața lui, trăită pe platourile de filmare din Anglia și America, s-a așezat sub semnul echilibrului. Iar zeii, se știe, sunt de parte celor puternici. Michael Caine, cu măsura lui englezească și cu calmul lui de-a dreptul imperturbabil, cu flerul și ștaiful lui, are o filmografie cât pentru mai multe vieți, publicul tânăr începând să-l cunoască de la creațiile sale din ultim vreme, printre care trilogia „Cavalerul negru”, în regia lui Christopher Nolan, cu care a colaborat și la alte fime, cum ar fi „Prestigiul/The Prestige” (2006), „Începutul/Inception” (2010) și „Interstellar” (2014).

Îndrăgit de englezi, ceea ce nu e deloc simplu, Michael Caine are liniștea învingătorului care a lăsat în urmă excesele de toate felurile, alegând, ca armă veche, clasică chiar, zâmbetul, și tot în această liniște e ușor să ți-l închipui revăzându-și viața pentru a o scrie. Michael Caine, după cum mărturisește el însuși, a lăsat în urmă anii nebuni, cu o sticlă de votcă pe zi și patru pachete de țigări, și a învățat să aibă curajul să-și construiască singur micul univers – om cu om, ales pe sprânceană:  „Dacă mă superi, n-o să mă vezi ieșindu-mi din fire. James Clavell m-a învățat asta. De fapt, n-o să mai vezi nimic, pentru că  pur și simplu o să dispari din viața mea. Așa m-au învățat părinții mei. Tata m-a învățat să nu-i permit nimănui să mă enerveze de două ori. Iar mama, că cel mai rău lucru pe care i-l poți face unui dușman e să-l ignori. Să te înfurii înseamnă să fii victimă. Să mergi mai departe e singura victorie.”

Descoperind prin artă umanul, reevaluându-l în permanență prin intermediul limbajului filmic, care impune dificila combinație dintre rigoare și fantezie, în cei peste cincizeci de ani de actorie, Michael Caine știe ce spune. „Singura victorie”, pe care o privește cu surâsul pe buze, este drumul în sine, nu destinația. Iar pe drumul lui se împletesc inseparabil destinul artistic și un destin personal pe care nu îl privește deloc cu mânie la ora la care, scriindu-și memoriile, zilele sunt, implacabil, din ce în ce mai puține.

Print

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.